Pe urmele mocanilor din Munţii Trascăului

E 9 dimineaţa, într-o zi frumoasă de mai şi suntem pregătiţi de drum. Din Braşov până la Râmeţ, în judeţul Alba, n-ar trebui să facem mai mult de 5 ore. Aşa ne arată gps-ul.
Iată-ne plecaţi. Şoseaua e chiar bună, până ajungem în Alba, unde sunt căteva porţiuni care ne cam saltă maşina. Când ajungem în Teiuş, facem la stânga după cum ne arată indicatorul şi continuăm drumul înca cca 22 de km, pâna la Mânăstirea Râmeţ, unde urmează să ne cazăm.
Una dintre maici ne ia în primire rapid, pentru că acolo turiştii sosesc vara cam tot timpul şi nu-i aşa mult timp de stat la poveşti cu fiecare, aşa că suntem conduşi în camerele noastre şi, imediat după aceea, suntem invitaţi la masă: ciorbă de spanac cu legume şi varză călită cu ardei iute. Totul de post, pentru că e vineri.
Bun, de-acum suntem în regulă. Am avut şi răgaz să ne dezmorţim după drumul lung, am mâncat şi bine, aşa că e timpul să plecăm din nou. Scopul nostru: să găsim gospodării tradiţionale şi localnici care să ne povestească mai multe despre zonă şi despre obiceiurile şi traiul lor aici, la poalele Munţilor Trascău.

Comuna Râmeţ
Primul popas îl facem la casa primarului, care gospodăreşte cele 13 sate ale comunei Râmeţ: Valea Mânăstirii (unde ne aflăm), Valea Uzei, Râmeţ, Vlădeşti, Cotorăşti, Olteni, Valea Făgetului, Valea Inzelului, Floreşti, Valea Pâinii, Buta lui Păpară, Cheia, Boţani. Ni le enumeră arătându-le pe o hartă imaginară, în funcţie de cum sunt aşezate geografic.
Ca şi număr total de locuitori, suntem surprinşi să aflăm că doar 640 de oameni locuiesc în toate aceste sate. Asta pentru că majoritatea tinerilor au plecat la oraş pentru un trai mai confortabil.

Întrebat despre tradiţiile din comună, d-nul primar ne spune că aici modul de viaţă are legătură cu facilităţile şi cu condiţiile pe care natura însăşi le oferă. De exemplu, în Valea Inzelului sunt două mori de apă încă funcţionale pe care localnicii le folosesc pentru a face făină. În acelaşi sat, trăieşte un meşter care face încă roţi pentru carele trase de boi, fiindcă aici nu sunt tractoare (nefiind condiţii prielnice pentru practicarea agriculturii) şi nici cai (pentru că nu sunt la fel de rezistenţi ca şi boii). Tot acolo, sătenii obişnuiau să extragă cărbune, însă acum, pentru că acesta se găseşte de cumpărat peste tot în magazine, la un preţ mic, nu se mai practică această îndeletnicire.
Aflăm, de asemenea, că peste tot în satele din comună, femeile obişnuiau să ţeasă şi că “nu exista casă să nu aibă război de ţesut”, chiar dacă acum nu mai e folosit.
După această discuţie de iniţiere în tainele locului, m-am simţit şi mai hotărâtă să cunosc sătenii şi tradiţiile lor.
Aşa că am cerut o hartă (desenată de mână), cu cele câteva gospodării unde se păstrează încă specificul arhitectural şi modul de viaţă tradiţional.
În plus, citisem un studiu despre moţii şi mocanii din Apuseni, scris de Ion Rusu Abrudeanu (deputat de Alba în anul 1928), în care menţiona că:
“De la Cheia Râmeţului în sus încep adevăratele comune mocăneşti:
Întregaldele cu satele Necrileşti, Valea Galzei şi Dealul Popeştilor, Râmeţul cu satele Pleaşa, Valea Uzii, Valea Inzelului, Brădeşti, Valea Poenii şi Cheia Ponorul, apoi Mogoşul cu satele Mămăligani, Micleşti, Bârleşti, Valea Bârnei, Cojocani etc.” Iar noi, acum, urma să ne îndreptăm spre satul Valea Uzei.

În căutarea mocanilor cu gospodării tradiţionale
Din satul Valea Mânăstirii, începem să urcăm pe o cărare ce-şi face loc prin pădurea deasă de fag şi mergem, şi mergem, cca vreo oră. Întâlnim doar izvoare, de unde ne reumplem sticlele cu apă, iar în dreapta, ne lăsăm conduşi de un râu care-şi face loc printre bolovani. Fluturii ne însoţesc şi apoi se pierd prin iarbă, printre plante medicinale pe care le recunosc: ciuboţica cucului, cimbrişor, coada racului, arnica, urzica. Câţiva paşi mai încolo, simt un miros puternic de izmă, ce parcă mai împrospătează aerul cald.

După atâta mers, începem să ne întrebăm dacă nu cumva am greşit drumul. Dar, la un moment dat, primul reper apare timid. Este chiar turla bisericii de lemn, care abia se vede de copacii ce o înconjoară.
Conform hărţii, acum trebuie să facem la stânga şi să urmăm o altă cărare. La scurt timp, vedem un acoperiş din paie, dar nu ştim încă dacă e casă ori şură. Cobor dealul să arunc o privire mai de aproape. Este o şură din lemn care se pare că nu mai e folosită.


Ne continuăm drumul, până ce o pată de culoare albastră ne atrage atenţia. Este o casă tradiţională din lemn, cu fundaţie de piatră, acoperiş din paie şi cu pridvor.


E atât de frumoasă! Iar poieniţa în care e amplasată parcă e ruptă din rai. Mii de floricele, galbene şi albe o înconjoară, iar un nuc bătrân o străjuieste. Tare mult mi-ar fi plăcut să aflu povestea acestei căsuţe, însă, din păcate, nu mai este locuită.

Aşa că mergem mai departe şi “din greşeală” ajungem la altă casă din lemn, unde din nou parcă se revărsase raiul, pentru că lângă ea e un izvor ce curge ca într-o cascadă printre muşchii de vegetaţie.
Casa este înconjurată de o livadă de pruni şi meri. Bem întâi apă şi apoi dăm un ocol casei să vedem dacă e locuită.
Da! Avem noroc. E o femeie în vârstă, care ieşea chiar atunci să vadă ce-i fac iepuraşii.



I-a hrănit cu frunze de prun şi apoi ne-a povestit câte ceva despre sat.


De exemplu, e problemă mare cu porcii mistreţi, care noaptea vin şi strică micile grădini pe care oamenii reuşesc să le sape şi sa le cultive aici la poalele muntilor. Din acest motiv, oamenii îngrădesc grădinile, dar tot fără prea mare succes, pentru că porcii reuşesc să pătrundă şi prin garduri. La fel, găinile trebuie ţinute închise, pentru că vulpile sunt foarte viclene şi chiar dacă fiecare gospodărie e păzită şi de un câine, acestea tot reuşesc să fure câte-o găină.

Curentul electric s-a introdus aici pe dealuri acum cca 5 ani, aşa că e nelipsită antena TV. Pentru cele necesare, d-na Elena e nevoită să coboare în satul Valea Mânăstirii, unde e şi un magazin.
În oraş, nici nu mai ţine minte de când a fost ultima oară, aşa că majoritatea timpului şi-l petrece acasă, în grădină sau având grijă de porc, văcuţă, găini şi iepuri.
Duminica merge la biserica din deal sau coboară la Mânăstirea Râmeţ. E mulţumită de viaţa pe care o duce şi îi place traiul liniştit şi cumpătat de aici.
Ne luăm rămas bun şi ne continuăm drumul...

E extrem de cald. Soarele ne cam arde şi căutăm să mergem doar pe cărări umbrite. Însă nu se vede nicio altă casă. E clar că ne-am rătăcit, aşa că hotărâm ca cineva din grupul nostru să meargă în recunoaştere.
Trec cca 40 de minute, până când se aude un strigăt victorios de undeva de departe.
În scurt timp, am fost şi noi acolo şi l-am urmat pe colegul nostru, care era peste măsură de entuziasmat!

Nu numai că găsise gospodăria, dar omul de acolo este şi foarte prietenos şi ne-a invitat pe toţi la el.
Nici nu mă mir că n-am găsit casa, pentru că dacă nu ştii exact unde se află, ai toate şansele să treci pe lângă ea şi nici să n-o vezi. Trebuie să urci un deal împădurit şi abia din vârful lui se văd casa şi acareturile, ce sunt aşezate tare frumos într-o poiană plină cu flori de câmp.


Gazda noastră ne aştepta deja şi ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg. Acolo rareori poposesc musafiri, aşa că s-a bucurat că cineva îi calcă poteca şi pragul.

Nea’ Ion are 51 de ani şi de când se ştie a trăit aici pe deal.


Cât timp a avut serviciu, a făcut naveta în oraş, iar după ce s-a desfiinţat fabrica unde a lucrat, a început să se ocupe doar cu creşterea animalelor. Are oi, vaci, boi, găini şi porci. Lângă casă, are şi o mică grădină unde a cultivat fasole, cartofi, roşii şi ceva zarzavaturi, însă povestea cu porcii mistreţi e valabilă şi aici, fiind greu să protejeze grădina de stricăciunile acestora. Afară are şi un cuptor făcut din cărămidă de unchiul lui, aşa cum se făceau pe vremuri.
Aici coace pâinea de casă.


Ca să ne convingă cât de bună iese, ne cheamă înăuntru să ne taie câte-o felie. Odată intrată în această minunată casă din lemn, cu doar două încăperi, cu geamuri foarte mici, grinzi de lemn, cu acoperişul din paie, afumătoare în pod şi pridvor din lemn, mă simt parcă într-un alt univers, unde totul este învăluit într-o atmosferă tainică, plină de intimidate.
Muşcăm cu poftă din pâinea proaspătă şi ne bucurăm de “turul” casei şi de entuziasmul cu care suntem primiţi de gazda noastră.


Apoi, ne sunt arătate şi celelalte acareturi: şura, grajdul, curtea găinilor, depozitul cu provizii şi cu lemne.


Ni se oferă cu insistenţă ţuică, chiar dacă noi refuzăm.
Băieţii însă n-au scăpat, au trebuit să onoreze dărnicia gazdei, până pe la al treilea pahar. Înainte de plecare, am primit şi vreo patruzeci de ouă proaspete şi o jumătate de pâine, plus invitaţia să mai poftim şi altă dată.
Bineînţeles că mai venim!

Ca şi concluzie a acestei drumeţii, un lucru îmi este foarte limpede. Oamenii ca şi nea’ Ion ar fi bine să fie încurajaţi şi sfătuiţi să continue modul de viaţă tradiţional şi păstrarea arhitecturii specifice locului. Iar noi ceilalţi, să fim conştienţi că dezvoltarea pe termen lung înseamnă şi păstrarea nealterată, dacă se poate, a acestor zone cu un specific aparte, minunat. Intervenţia omului de orice fel – prin lucrări mari de infrastructură sau prin construirea unei simple case, trebuie să respecte specificul zonei şi să vizeze integrarea armonioasă în peisaj şi protejarea patrimoniului natural, arhitectural şi cultural al acelui loc.

Cu alte cuvinte, intervenţia şi vieţuirea omului în zona de munte să nu tulbure cu nimic mediul. Casele să se nască din pământ, piatră şi lemn şi să se dizolve tot acolo, în linişte şi fără să tulbure armonia şi echilibrul acelui loc.



Text şi foto: Ana A. Negru