Udatul Ionilor, în Tălmăcel, judeţul Sibiu

7 ianuarie Mă aşteptam ca drumul să fie greu pâna acolo, iar zăpada să-mi scârţâie sub picioare. În schimb, cei 3 km între Tălmaciu şi Tălmăcel i-am parcurs într-o adevărată atmosferă de primăvară. Călduţă şi însorită. Când am ajuns, străzile satului erau aproape goale. Am început să mă îndoiesc că avea într-adevăr să se petreacă ceva. Spre prânz, însă, oamenii au început să se adune în faţa bisericii din centrul satului. Se simţea în aer că ceva important avea să se întâmple. Am intrat în biserică. Slujba mai avea să dureze ceva, şi totuşi, mulţi aşteptau afară, nerăbdători să înceapă festivitatea. Copii purtând costume populare au început să intre. Au asistat cuminţi la slujbă. Apoi s-au încolonat frumos câte doi şi au pornit spre celălalt capăt al satului, acolo unde se adunau carele cu boi şi călăreţii. Alaiul I-am urmat şi curând am găsit gospodăria de unde avea să pornească alaiul. Se făceau ultimele pregătiri şi se împodobea carul cu boi, ce purta doi brazi acoperiţi cu covoraşe minunat colorate, ţesute la război, şervete şi flori din hârtie. Au apărut şi tinerii călare. Străbătuseră până atunci străzile satului în lung şi în lat. Erau împărţiţi în Ceata Mare care umblase prima şi cea Mică, formată din flăcăii ce nu făcuseră încă stagiul militar. Caii erau foarte mari şi puternici, acoperiţi şi ei de mai multe pături, cusute între ele. Cea de deasupra era înflorată şi viu colorată, iar căpăstrul avea o mulţime de flori din hârtie şi ţesături, prinse una lângă alta. Unii cai aveau copitele vopsite în roşu ori beteală prinsă la baza picioarelor. Ce m-a surprins foarte mult a fost că fiecare călăreţ avea în spate, legată de şa, câte o păpuşă ce ţinea locul unei domnişoare. Împodobirea animalelor începuse de dimineaţă, pentru că cerea multă migală şi răbdare, iar ornamentele în sine fuseseră făcute cu săptămâni în urmă. Copiii erau purtaţi de măgăruşi împodobiţi asemenea cailor şi trăgeau în urmă o roată cu cei doi, baba şi moşul. Aceştia, făcuţi din paie şi îmbrăcaţi în straie populare dansau o horă continuă prin mişcarea roţii. Au pornit apoi cu toţii în josul străzii principale. În urmă se strânsese mulţime mare de oameni, curioşi să-i vadă pe tineri şi pe cei care urmau a fi “botezaţi”. În anii precedenţi participaseră şi femei în port popular, acum, însă, doar copiii şi tinerii le mai purtau. Chiar localnicii apreciază faptul că aceste costume se mai pastrează, în ciuda faptului că este dificil, iar ele sunt grele şi presupun un efort din partea celui care le poartă. Primarul satului, conştient de unicitatea tradiţiei, încurajează în fiecare an desfăşurarea evenimentului. „Botezul Ionilor” La râu, s-au aşezat toţi după cum a apucat fiecare şi alaiul s-a oprit. Tinerii au coborât pe mal să-i întâmpine pe Ioni. Preotul satului a fost primul "udat", apoi primarul, petrecut de entuziasmul şi stigăturile sătenilor, urmând apoi ceilalţi Ioni. În Tălmăcel, aproape fiecare familie are un Ion sau o Ioană, aşa că obiceiul în sine are o mare popularitate. După fiecare „botez” cel în cauză trebuie să bea din câte o ploscă. În alţi ani „când zăpada era altfel, beai mai multă ţuică. Acum...” comentează unul din localnicii de lângă mine. Şi într-adevăr, apa ar fi fost acoperită de gheaţă, iar ianuarie ar fi fost mai autentic. La fel şi sărbătoarea. Totuşi, iarna parcă ne asculta, căci primăverii de mai devreme îi luase locul un cer înnorat şi se făcuse frig. Hora După botezul Ionilor, toţi s-au strâns în centrul satului unde au încins o horă. Mai întâi tinerii, apoi copiii şi ceilalţi. Soarele care ieşise puţin dintre nori făcea ca straiele albe ale tinerilor să lucească frumos. La picioare aveau prinşi clopoţei, de-a lungul pieptului un brâu colorat, decorat cu mărgele, iar pe cap căciulă neagră, împodobită în acelaşi stil. Era o adevărată sărbătoare a culorii. Am asistat ,apoi, şi la desprinderea ornamentelor de pe unul din cai. Acestea sunt puse bine pentru anul urmator, iar oamenii se cinstesc şi întind o masă. Semnificaţia ritualului Întrebaţi de ce se botează Ionii an de an, unul dintre localnici răspunde că: “pentru a avea un an mai bun şi mai rodnic”. Curând după ce oamenii se risipesc, plecăm şi noi, bucuroşi că trăisem alături de ei ceva unic şi cu speranţa că ne vom întoarce şi la anul. Text şi foto: Daniela Spînu