Pâine cu maia și poveste - Satul tradițional românesc

La fiecare pas, mă afund în nămol până deasupra gleznelor; mi-e frică sa nu-mi las pantofii pe fundul apei. Am ajuns aproape la mijlocul râului şi deja sunt in apă până la piept. Mi-e frică să nu fac o baie fatală aparatului de fotografiat, aşa că îl ţin cat de sus pot deasupra capului. ’Oare se face şi mai adânc râul?’, mă întreb, privind către John Appiah. Cu un cap mai scund decât mine, înoată cu telefonul mobil între dinţi. Nu pot să nu mă gândesc că în urmă cu câteva sute de ani, strămoşii lui probabil traversau râul strângâng în dinţi un cuţit.
-<i>Eu nu vin</i>, îmi spusese bunul meu prieten Eric Essuah când am ajuns în Winneba, orăşelul situat la 17 km de capitală, Accra, şi locul de desfăşurare al străvechiului festival anual Aboakyere. <i>Mama mea e din Winneba şi am văzut festivalul de multe ori. În plus, nu vreau să mă ud.</i>
‘Hm, nu vrea să se ude’, gândisem, ‘ce legătură are asta cu vânatul unei căprioare?’. În dialectul Akan al tribului Effutu, <i>‘Aboakyere’</i> exact asta înseamnă, <i>‘prinderea animalului’</i>. Iniţial, zeul tribului, Pankye-Otu – care îşi călăuzise supuşii în timpurile străvechi ale migrației din zona Sudanului până pe meleagurile care sunt Ghana astăzi –, ceruse drept sacrificiu un membru al familiei regale în fiecare an. S-a îndurat însă de ei şi a fost de acord sa se mulţumească şi cu un leu. Dar prea mulţi Effutu mureau în timpul vânătorii. În cele din urmă, zeul a acceptat drept sacrificiu o căprioară şi aşa a luat naştere festivalul. Legenda însă tot nu-mi dădea nici un indiciu în legătură cu udatul. Până când am vazut râul. Unde l-am întâlnit şi pe John, care mi-a zis că era din Accra, dar nu participase niciodată la festival.
- <i>Mergem împreună</i>, i-am zis, <i>poate găsim noi căprioara pentru vânători.</i> Eric râdea.
Încă îl văd râzând, râsul lui uriaş şi strălucitor care îi transformă întreaga faţă, în timp ce mă lupt cu nămolul de pe fundul râului.

Pe malul celălalt ne aşteaptă...vânătorii. Unii sunt îmbrăcaţi inexplicabil în rochii sau fuste scurte, sau chiar pantaloni colanţi, alţii îşi ţin legaţi papucii cu şiretul în jurul gâtului. Cei mai mulţi– ‘în sfârşit Africa’, îmi spun – poartă doar un şort, iar restul corpului le este acoperit de vopsea galbenă sau roşie. Aflu astfel că barbaţii din Winneba se împart în două mari grupuri – galben şi roşu – , vânătoarea fiind o competiţie între ele. Mă opresc cu John sub un copac să ne odihnim şi să ni se usuce mămolul în papuci. În spatele nostru un răboinic fioros, pictat tot în roșu, se odihneşte sprijinit de o bâtă. La urechea dreaptă poartă în loc de inel...un prezervativ. O brăţară tot din prezervative îi înconjoară bicepsul. Hm, oare ce crede zeul Pankey-Otu despre gustul în materie de costumaţie şi podoabe ale războinicilor săi moderni? Încep să mă întreb ce se întamplă de fapt pe aici. Văd doar pâlcuri de oameni, costumaţi sau nu, pictaţi sau nu, stând pe iarbă la poveşti, ca la un picnic. Unde-s căprioarele? Și mai ales unde-s cuţitele sau arcurile cu săgeţi? Cu ce vor oamenii ăştia să vâneze?

Deoadată un grup de bărbaţi pictaţi tâşnesc alergând dintr-o pădurice aflată la vreo sută de metri distanţă. Strig la John şi o iau la fugă în direcţia lor. John îmi spune ca războinicii sunt in urmărirea căprioarei. După ce alergăm după ei aproape jumate de oră (fără să vedem picior de căprioară), ne prăbuşim pe iarbă. Pintre gâfâituri, reuşesc să şi vorbesc:
-<i>John, nu am văzut nici o armă. Cu ce vor oamenii ăştia să vâneze căprioara?</i>
-<i>A, nu au voie sa folosească arme,</i> mă lămureşte John. <i>Trebuie să prindă căprioara cu mâinile goale. Beţele pe care le ţin în mâini sunt ca să lovească vegetaţia, să sperie căprioarele. </i>
Aha, acum înţeleg de ce mureau aşa mulţi la vânătoarea de lei. Însă acum încep să mă întreb cât o să dureze vânătoarea. Dacă toţi războinicii sunt la fel de rapizi şi rezistenţi ca mine şi John...

Scena de mai sus se repetă de câteva ori; pâlcuri de alergători ţâşnesc din când în când din diferite părţi ale câmpiei, John şi cu mine încercăm să ne ţinem după ei, măcar să vedem căprioara. Nu reuşim nici una, nici cealaltă. Au trecut deja în jur de 5 ore, murim de foame, eu cred că am făcut insolaţie, şi începem să ne îndoim că există căprioare în această regiune a Ghanei. Ne recunoaştem învinşi şi pornim înapoi spre râu, exact când din pădurice izbucneşte o larmă asurzitoare. Un grup mare de bărbaţi ies dintre copaci, cel din mijloc ţinând în braţe o căprioară de dimensiunile unui cocker spaniel. Nu îmi dau seama ce echipă a câştigat: omul cu căprioara are o şapcă roşie, tricou galben şi şort albastru. O fi român...

După ce trecem cu toţii iarăşi râul, observ cu uimire că nu toate aplauzele şi strigăturile din mulţime sunt pentru războinicii care au prins căprioara. Urlete de <i>‘obruni, obruni!’ (‘om alb’)</i> se aud din câteva zeci de piepturi, alţii îmi strâng mâinile şi mă iau în braţe. Și îmi dau seama că sunt singurul alb care a participat la vânătoare şi că de fapt echipa câştigătoare a prins astăzi nu doar o căprioară, ci şi un obruni român, prăjit de soare, ud din cap până în picioare, murdar de noroi şi lovit de insolaţie.

<i>Text şi foto: Mircea Samoilă</i>