Pâine cu maia și poveste - Satul tradițional românesc

"- Copilul meu este în spital, vă rog domnule”, îi citesc urgenţa în voce, văd disperarea în ochii lui, îi simt gândurile zbuciumate prin degetele aspre care mă ţin strâns de mână. Însă ştiu cum pot fi unii ghanezi şi intenţiile pe care pot să le aibă.
„- 10 Cedis ca să-i cumpăr medicamentele, vă rog, are doar 6 luni. Fetiţa mea…”, aleargă de colo, de la mine la colega mea Nooshin, nu chiar plângând, însă nici departe de a o face.
Milă si îndoială si inevitabila întrebare : „Oare sunt păcălit?”
„- Domnule, vă implor, am nevoie de medicamente, nu-mi lăsaţi copilul să moară de malarie”. Îl testez. Îi dau 2 Cedis; poate pleacă. Ar fi plecat daca ar fi fost un şarlatan, nu-i aşa? Şi dacă nu e, poate că vrea să ajungă undeva cu toate astea. Nu vrea.
„- Încă 8, vă rog domnule, copilul meu”.
Merge la fiecare dintre noi pe rând, aleargă după taxi incercîndu-şi norocul cu ceilalţi trei din grup.
„- Of, Doamne, săraca mea copilă”.
Atâta disperare în vocea lui...Dacă este o păcăleală, este un actor incredibil. Altcineva îi mai dă 2 Cedis.
„- Au mai rămas încă 6, vă implor domnule!”
Ţine în mână reţeta; o verific. Găsesc câteva nepotriviri: se pare că sunt nume diferite pe reţetă şi pe adeverinţa de consult, vârsta este neclară, el spune că fata lui este la Spitalul Militar 37, însă prescripţia medicală este de la Spitalul ’Trust’. Are însă explicaţii plauzibile pentru toate neclarităţile.
„- Nu-mi lăsaţi copilul să moară de malarie, vă rog!”
Este un om micuţ, batrâior, ochii îi îndureraţi, însă chiar nu îmi pot da seama cu adevărat. Pentru că nu prea mă pot uita la faţa lui: nu vreau să-mi citească îndoiala, neîncrederea şi vinovăţia. Este oare sincer? Este un şarlatan? – toate aceste întrebări nepotrivite îmi gonesc prin minte. Îi dau cei 6 Cedis în cele din urma şi mă urc în taxi. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la el. Şi brusc realizez ceva: totul se reduce la mine. Controversa din mintea mea nu este daca fetiţa lui va fi bine, focalizarea nu este asupra acelei fiinţe care ar putea fi în pericol, ci asupra întrebării dacă întreaga poveste este o înșelătorie sau nu. Şi dacă egoul meu va fi rănit prin faptul că am fost păcălit sau încântat de a fi desăvârşit o faptă bună.
„- Ar fi trebuit să-l ducem cu taxiul până la spital; e chiar în drumul nostru”, le spun celorlalţi.
„- Ar fi trebuit să mergem cu el la spital şi să verificăm dacă fata lui este bine”, spune Nooshin.
Şi realizez că dacă ne-ar fi păsat cu adevărat, chiar asta am fi făcut. Soluţia potrivită ar fi fost să mergem cu acel om la spital, să cumpărăm medicamentele pentru malarie, să verificăm dacă fata lui e bine şi poate apoi să-l ducem acasă. Totuşi această soluţie ar fi fost incomodă: eram obosiţi, era 10 seara şi munciserăm toată ziua, tot ce vroiam era să ajungem acasă, iar 10 Cedis sunt chiar o nimica toată, doar 10 dolari. Îmi dau seama că am ales partea uşoară şi nimic mai mult: am dat nişte bani de care noi nu avem nevoie cu adevărat şi am scăpat de problemă. O reacţie tipic Occidentală, de condescendență faţă de suferinţele altora.Aşa rezolvăm noi, cei care venim dintr-o cultură de tip occidental astfel de probleme: dăm bani, ne cumpărăm pe noi înşine din suferinţa altuia, mituindu-ne propria conştiinţă. De aceea caritatea este o „afacere” atât de mare în ţările dezvoltate: este mult mai uşor să scriem un cec de 10 sau 20 sau 50 de dolari în fiecare lună (bani care cu totul ) decât să ne pierdem timpul şi energia să facem ceva în legătură cu o problemă care trebuie rezolvată. Ne Cumpărăm liniştea, achziţionăm uitarea. Oare? Sunt aproape cinci luni de când s-au petrecut toate astea şi încă mă gândesc dacă întamplarea a fost o escrocherie sau nu. Încă mă simt vinovat în sinea mea, şi prost, neîncrezător, rău, meschin şi şovăitor. Unde este liniştea sufletească pe care cei 10 dolari ar fi trebuit sa mio ofere? Unde este satisfacţia de a fi ajutat un om neputincios în suferinţă.

Caritatea adevărată, caritatea semnificativă şi valoroasă nu este a da din surplus, din ceva ce există în exces, ci din ceea ce noi înşine avem nevoie. Ajutorul lipsit de sacrificiu personal este aproape zadarnic. Aceia dintre noi care trăiesc în ţări dezvoltate sau care au destui bani încât nu trebuie să se gândească la ce mănâncă a doua zi nu vor avea pace sufletească sau împlinire doar dacă dau bani. Ceea ce ar trebui sa oferim, dar este atât de greu să o facem, este timp, energie şi atenţie. Adevaratul sacrificiu pentru noi este să oferim ajutor nu prin bani sau lucruri, ci prin renunţarea la comfortul nostru personal ca să putem oferi acest ajutor. Bunul meu prieten si profesor, Tim deWinter, conduce o organizaţie pe nume „The Hummingbird Collective” (Asociația Pasărea Colibri). Pentru a fi o pasăre colibri, poţi dona bani pentru diverse acţiuni caritabile, însă cel mai semificativ gest pe care-l poţi face pentru a putea deveni membru al acestei organizaţii, din punctul meu de vedere, este să-ți iei angajamentul de a face un act altruist; ceva care să te scoată din zona ta de comfort personal, ceva considerat dificil, neplăcut sau revoltător pentru tine, dar folositor pentru alţii. Cum ar fi să lucrezi benevol într-un azil de bătrâni, într-un spital de copii sau într-o instituţie de boli mintale (doar) o zi pe an. Sau să iei un om al străzii să locuiască în casă cu tine pentru că nu puteai să-l laşi să îngheţe în gară (aşa cum a făcut maică-mea iarna trecută, timp de trei luni). Posibilităţile sunt infinite, iar recompensele, cred, ar putea fi surprinzătoare pentru mulţi.

<i>Text: Mircea Samoilă
Desen: Andreea Anichițoaei</i>