Adevăr sau provocare?
Adevărul e strâns legat de trecutul nostru, de istoria pe care au trăit-o străbunii, de valorile şi învăţăturile pe care ni le-au transmis, de patrimoniul cultural moştenit.
Arici pogonici. Foto de Marius Grozea
Autenticul a avut întotdeauna mediu prielnic la sat, unde acum îl găsim bine încapsulat într-o serie de simboluri ce vorbesc despre credinţă, viaţă, dragoste, legătura cu pământul, cu natura, hărnicie, frumuseţe, bunătate, generozitate, unitate.
Provocarea o lansează prezentul şi mai ales acei oameni care au senzaţia că totul începe şi se termină cu ei, care nu ţin cont de ceilalţi, de istorie, de cultură, de ceea ce este autentic şi sănătos.
De pildă, încotro copilăria adevărată?
Mă refer la cea bogată în experienţe fireşti, care te hrănea cu tot ce era mai bun. Erai conectat permanent la natură, la jocurile simple, la obiceiurile şi la spiritul satului. Erai conectat la biserică, la Dumnezeu şi la ceilalţi oameni, care toţi se cunoşteau între ei. Era această relaţie specială, de suflet, care acum se cam diluează, pentru că nu mai are cine s-o cultive în noile generaţii.
Dacă cineva are altă părere, îl/o provoc la următorul test:
Bifaţi în minte cu câte dintre cuvintele şi experienţele următoare vă simţiţi familiar şi aveţi propria poveste sau amintire: “învăţatul istoriei din poveştile bunicului - veteran de război”, “tors lâna alături de bunica”, “tricotat”, “săpun de casă”, “fugărit cocoşul pentru că ciupea”, “strujit porumb”, “broc cu lapte”, “pâine cu untură”, “bombe cu vişine”, “găluşte cu prune”, “spumă de rujincini (coacăze)”, “de-a v-aţi ascunselea pe-nserat”, “sărit elasticul”, “flori de salcâm”, “cărăbuşi”, “carnavalul saşilor”, “denie”, “cele douăsprezece Evanghelii şi sfoara cu tot atâtea noduri sau dorinţe”, “Zorro", "Cartea Junglei", "Jandarmul şi jandarmeriţele" văzute la cinematograful din sat, acum peste douăzeci de ani”, “scăldatul şi pescuitul în râul din sat”, “iarna pe derdeluş” , “cuib de păsări”, “căţărat în copaci”, “privit stelele cu binoclul de jucărie şi cu cartea de geografie în mână”, “muncă intensă la câmp”, “culesul strugurilor”, “înzăpezire cu autobuzul în vârf de deal, an de an”, “mers în oraş de trei - patru ori pe an, doar la dentist şi la cumpărat caiete sau haine”, “feţe zâmbitoare decupate în bostani”, “poveşti nemuritoare”, “foc cu lemne în soba de teracotă”, “aparat de fotografiat Zenit”, “televizor alb -negru”, “mere verzi <îndulcite> prin bătătorirea lor pe stâlpii de la poartă”, “hrănirea iepurilor cu păpădie”, “plimbări cu bicicleta pe dealuri” etc. (poate continuăm lista împreună, altă dată).
Deci, ce ziceţi?
Cred că sunteţi de acord că o copilărie adevărată, fericită şi plină cu experienţe fireşti, bogate şi sănătoase, o regăsim în special la sat.
Doar că acum avem o problemă. Satul se schimbă şi, o dată cu el, se pierd şi oamenii care ar avea ce învăţături şi valori să transmită mai departe copiilor şi tinerilor de azi. De exemplu, îl cunoaşteti pe d-nul Martin Werner? Tocmai a implinit 100 de ani şi, evident, este cel mai bătrân sas din Meschendorf, de altfel, printre ultimii trei saşi din sat.
Amintirile şi experienţele sale sunt extraordinare şi, bineînţeles, legate în procent covârşitor, poate chiar egal cu vârsta sa, de viaţa satului în care a copilărit şi a trăit atâţia ani.
Imaginaţi-vă pentru o secundă câte învăţături ar avea omul acesta de transmis tinerilor!
Dar, din păcate, aceştia fug de sat. La oraş, bineînteles. Şi cu cât e mai mare oraşul în care fug, cu atât creşte drama sufletului lor, pentru că, în timp, ajung să tânjească după pacea, tihna şi autenticul oferite de sat. Să sperăm că în momentul în care vor reveni, va mai exista şi ceva din forma pură, identitară a satului de altădată.
Pentru că ştiţi ce se întâmplă?
Dacă se pierd satele şi specificul care le reprezintă (tradiţii, obiceiuri, meşteşuguri, arhitectura), automat se pierde şi copilăria aceea adevărată, armonioasă şi plină de hrană pentru suflet - suficientă cât să ajungă pentru o viaţă întreagă.
Haideţi să protejăm mediul în care am crescut! Pentru că va veni şi rândul copiilor noştri.
Altfel, lor ce le mai rămâne?
Bine aţi venit în lumea firească a satului!
Ana A. Negru
Provocarea o lansează prezentul şi mai ales acei oameni care au senzaţia că totul începe şi se termină cu ei, care nu ţin cont de ceilalţi, de istorie, de cultură, de ceea ce este autentic şi sănătos.
De pildă, încotro copilăria adevărată?
Mă refer la cea bogată în experienţe fireşti, care te hrănea cu tot ce era mai bun. Erai conectat permanent la natură, la jocurile simple, la obiceiurile şi la spiritul satului. Erai conectat la biserică, la Dumnezeu şi la ceilalţi oameni, care toţi se cunoşteau între ei. Era această relaţie specială, de suflet, care acum se cam diluează, pentru că nu mai are cine s-o cultive în noile generaţii.
Dacă cineva are altă părere, îl/o provoc la următorul test:
Bifaţi în minte cu câte dintre cuvintele şi experienţele următoare vă simţiţi familiar şi aveţi propria poveste sau amintire: “învăţatul istoriei din poveştile bunicului - veteran de război”, “tors lâna alături de bunica”, “tricotat”, “săpun de casă”, “fugărit cocoşul pentru că ciupea”, “strujit porumb”, “broc cu lapte”, “pâine cu untură”, “bombe cu vişine”, “găluşte cu prune”, “spumă de rujincini (coacăze)”, “de-a v-aţi ascunselea pe-nserat”, “sărit elasticul”, “flori de salcâm”, “cărăbuşi”, “carnavalul saşilor”, “denie”, “cele douăsprezece Evanghelii şi sfoara cu tot atâtea noduri sau dorinţe”, “Zorro", "Cartea Junglei", "Jandarmul şi jandarmeriţele" văzute la cinematograful din sat, acum peste douăzeci de ani”, “scăldatul şi pescuitul în râul din sat”, “iarna pe derdeluş” , “cuib de păsări”, “căţărat în copaci”, “privit stelele cu binoclul de jucărie şi cu cartea de geografie în mână”, “muncă intensă la câmp”, “culesul strugurilor”, “înzăpezire cu autobuzul în vârf de deal, an de an”, “mers în oraş de trei - patru ori pe an, doar la dentist şi la cumpărat caiete sau haine”, “feţe zâmbitoare decupate în bostani”, “poveşti nemuritoare”, “foc cu lemne în soba de teracotă”, “aparat de fotografiat Zenit”, “televizor alb -negru”, “mere verzi <îndulcite> prin bătătorirea lor pe stâlpii de la poartă”, “hrănirea iepurilor cu păpădie”, “plimbări cu bicicleta pe dealuri” etc. (poate continuăm lista împreună, altă dată).
Deci, ce ziceţi?
Cred că sunteţi de acord că o copilărie adevărată, fericită şi plină cu experienţe fireşti, bogate şi sănătoase, o regăsim în special la sat.
Doar că acum avem o problemă. Satul se schimbă şi, o dată cu el, se pierd şi oamenii care ar avea ce învăţături şi valori să transmită mai departe copiilor şi tinerilor de azi. De exemplu, îl cunoaşteti pe d-nul Martin Werner? Tocmai a implinit 100 de ani şi, evident, este cel mai bătrân sas din Meschendorf, de altfel, printre ultimii trei saşi din sat.
Amintirile şi experienţele sale sunt extraordinare şi, bineînţeles, legate în procent covârşitor, poate chiar egal cu vârsta sa, de viaţa satului în care a copilărit şi a trăit atâţia ani.
Imaginaţi-vă pentru o secundă câte învăţături ar avea omul acesta de transmis tinerilor!
Dar, din păcate, aceştia fug de sat. La oraş, bineînteles. Şi cu cât e mai mare oraşul în care fug, cu atât creşte drama sufletului lor, pentru că, în timp, ajung să tânjească după pacea, tihna şi autenticul oferite de sat. Să sperăm că în momentul în care vor reveni, va mai exista şi ceva din forma pură, identitară a satului de altădată.
Pentru că ştiţi ce se întâmplă?
Dacă se pierd satele şi specificul care le reprezintă (tradiţii, obiceiuri, meşteşuguri, arhitectura), automat se pierde şi copilăria aceea adevărată, armonioasă şi plină de hrană pentru suflet - suficientă cât să ajungă pentru o viaţă întreagă.
Haideţi să protejăm mediul în care am crescut! Pentru că va veni şi rândul copiilor noştri.
Altfel, lor ce le mai rămâne?
Bine aţi venit în lumea firească a satului!
Ana A. Negru
