Satul Holbav
Descoperă satul care îţi mai vorbeşte, încă, despre obiceiuri şi tradiţii româneşti și care după prima vizită ți se lipește direct de suflet pentru totdeauna.
Biserica din satul Holbav. Foto de Vlad Dumitrescu
Prima dată a trebuit să merg în Holbav cu munca. Cunosc destul de bine judeţul Braşov, dar sunt nevoit să admit că nu auzisem de această comună până atunci. A trebuit să cer indicaţii ca să mă descurc să ajung. Nu eram pregătit nici pe departe de ceea ce avea să urmeze. Ieşind din Vulcan, trecând printr-o bătrână livadă de meri, mi s-a deschis în faţă o privelişte ce mi-a tăiat pe loc respiraţia. Munţii Bucegi şi Masivul Postăvaru tronau peste Braşov, Cristian, Vulcan şi Ghimbav.
S-a întâmplat să fie chiar într-o zi cât se poate de frumoasă de decembrie, în care toată această privelişte părea desprinsă dintr-o poveste. La fel de impresionat am fost şi de pădurea ce urmează pe drum, după livadă. O pădure care avea foarte mulţi brazi pentru altitudinea la care eram. Pe atunci acest drum ce unea Vulcanul de Holbav nu era încă asfaltat, arătând mai mult ca un drum forestier şi trebuie să recunosc că prin pădurea aceea am fost la un moment dat convins că undeva am luat-o greşit, dar, foarte plăcut impresionat de peisaj, am zis să mai continui un pic. După nici un kilometru am văzut un indicator de intrare în localitatea: Holbav! Câteva case m-au condus într-un punct numit “La Cruce”, aproape de vârful unui deal, de unde am putut să privesc mai bine comuna. În stânga se vedea în depărtare, în toată splendoarea ei, Piatra Craiului, iar în valea dealului pe care eram eu se vedeau biserica, şcoala şi primăria, înconjurate de multe case din care focurile de lemne scoteau pe hornuri dungi argintii de fum. Alte dealuri înconjurau acest mic centru făcând peisajul să pară rupt dintr-un basm. Drumul continua mai departe şi am aflat, mai apoi, că duce spre Poiana Mărului.
Tot ce am văzut în acea primă zi în Holbav m-a făcut să îmi doresc să mă întorc cât mai repede, să cunosc mai bine oamenii şi să văd cât mai multe locuri. De atunci drumul acela minunat s-a asfaltat, iar eu am fost de mai multe zeci de ori acolo şi pot spune că Holbavul, cu dealurile şi oamenii lui, mi-a intrat la suflet mai mult poate decât oricare alt loc din judeţul Braşov. Anotimpurile îl fac să pară cu totul şi cu totul altfel, dar drumurile lui rămân mereu bătute de aceleaşi caruri cu boi, conduse de aceiaşi oameni minunaţi şi alergate de copii cu feţe vesele.
Ca în fiecare alt loc, ochii bătrânilor, care vara în arşiţa soarelui lucrează la câmp sau stau seara pe la porţi, vorbesc despre viaţa trăită, iar ochii copiilor nu văd sărăcia sau alte greutăţi ale vieţii. Zâmbetele lor luminează toate uliţele localităţii.
În Holbav am ascultat deseori pasul bătrânilor pe la porţile lor, am alergat cu copiii pe uliţe, am cunoscut fierari ce ne-au arătat, cu multă mândrie, în atelierele lor, cum se transformă fierul. I-am văzut deseori mergând drumuri lungi la câte un prieten pentru a-l ajuta la potcovitul vreunui bou, iar apoi i-am văzut bucurându-se împreună de câte un păhărel de ţuică.
Am privit de multe ori cum aceşti oameni, deloc simpli, ştiu bine să îmbine munca cu distracţia, ascultând muzică, cântând în timpul lucrului sau dansând cu câte o mândruţă.
Am privit cum femei ţes la războaie ori muncesc cot la cot cu bărbaţii la lemne, femei ce cu sfinţenie păstrează în cufere costume populare, pe care cu mândrie le poartă de sărbători sau la nunţi.
Pe dealurile lui, cu case foarte răsfirate, am avut, nu de puţine ori, ocazia să văd căprioare alergând; turme de oi mergând spre vale; boi imenşi, ce abia încăpeau pe îngustele drumuri, trăgând care pline cu fân; bătrâni urcând cu desagile pline; copii alergând la şcoală sau ascunzându-se timizi prin spatele unui gard; oameni la fân sau, obosiţi, venind seara de la câmp. În lumina blândă a apusului, profilate pe fundal cu Piatra Craiului şi Bucegi, toate aceste activităţi par desprinse din vremuri imemoriale.
Serile petrecute la gura cortului mi-au oferit poveşti despre urşii şi mistreţii care mai vin din când în când în vizită, făcându-ne nopţile pline de stele, mai emoţionante. Îmi vine greu să povestesc despre lumina apusului, ce dădea oamenilor ca parteneri de drum umbre vii sau ce construia umbre fascinante dealurilor, colibelor sau căpiţelor de fân. Soarele acela, ce apune uşor după Piatra Craiului, îţi rămâne în suflet. Dimineţile mi-au oferit lumină blândă deasupra comunei, aducând satului o atmosferă aparte, în liniştea acelor ore; biserica şi cimitirul de lângă întregeau atmosfera de poveste. De multe ori ceaţa ce plutea deasupra văilor, făcând centrul comunei aproape să nu se mai vadă, crea o atmosferă de adâncă pace.
Activităţi ce vorbesc despre viaţa grea de la ţară, precum mersul iarna pe dealuri prin viscole năprasnice, lucrul prin curte, în ateliere, la animale sau vara la fân, spălatul rufelor în lighene, coptul pâinii în cuptoarele prezente încă în multe curţi, sunt întâlnite des, iar datorită bunătăţii oamenilor, devin imagini idilice.
Recomand cu căldură excursii în această comună, interacţionarea cu oamenii ei extraordinari ce îţi vor dezvălui cu drag modul lor de viaţă, împrietenirea cu copiii satului, ce pot să îţi fie cei mai buni ghizi, participarea la serbările ei. Vă recomand să bateţi fiecare drum de pe dealuri şi să gustaţi acolo răsăriturile şi apusurile. Holbavul îţi mai vorbeşte încă despre ceea ce este cu adevărat Românesc, despre ospitalitatea legendară, despre prietenie, despre nucleul sfânt al familiei, despre bunul simţ prezent în oameni, de la mic la mare, despre meşteşuguri încă neuitate.
Îţi dezvăluie la fiecare pas locuri nebănuite.
Text şi foto: Vlad Dumitrescu
Fă-ți abonament la revista noastră, alegând unul din pachetele Învârtita, Jiana sau Hora:
www.revista-satul.ro/abonamente
S-a întâmplat să fie chiar într-o zi cât se poate de frumoasă de decembrie, în care toată această privelişte părea desprinsă dintr-o poveste. La fel de impresionat am fost şi de pădurea ce urmează pe drum, după livadă. O pădure care avea foarte mulţi brazi pentru altitudinea la care eram. Pe atunci acest drum ce unea Vulcanul de Holbav nu era încă asfaltat, arătând mai mult ca un drum forestier şi trebuie să recunosc că prin pădurea aceea am fost la un moment dat convins că undeva am luat-o greşit, dar, foarte plăcut impresionat de peisaj, am zis să mai continui un pic. După nici un kilometru am văzut un indicator de intrare în localitatea: Holbav! Câteva case m-au condus într-un punct numit “La Cruce”, aproape de vârful unui deal, de unde am putut să privesc mai bine comuna. În stânga se vedea în depărtare, în toată splendoarea ei, Piatra Craiului, iar în valea dealului pe care eram eu se vedeau biserica, şcoala şi primăria, înconjurate de multe case din care focurile de lemne scoteau pe hornuri dungi argintii de fum. Alte dealuri înconjurau acest mic centru făcând peisajul să pară rupt dintr-un basm. Drumul continua mai departe şi am aflat, mai apoi, că duce spre Poiana Mărului.
Tot ce am văzut în acea primă zi în Holbav m-a făcut să îmi doresc să mă întorc cât mai repede, să cunosc mai bine oamenii şi să văd cât mai multe locuri. De atunci drumul acela minunat s-a asfaltat, iar eu am fost de mai multe zeci de ori acolo şi pot spune că Holbavul, cu dealurile şi oamenii lui, mi-a intrat la suflet mai mult poate decât oricare alt loc din judeţul Braşov. Anotimpurile îl fac să pară cu totul şi cu totul altfel, dar drumurile lui rămân mereu bătute de aceleaşi caruri cu boi, conduse de aceiaşi oameni minunaţi şi alergate de copii cu feţe vesele.
Ca în fiecare alt loc, ochii bătrânilor, care vara în arşiţa soarelui lucrează la câmp sau stau seara pe la porţi, vorbesc despre viaţa trăită, iar ochii copiilor nu văd sărăcia sau alte greutăţi ale vieţii. Zâmbetele lor luminează toate uliţele localităţii.
În Holbav am ascultat deseori pasul bătrânilor pe la porţile lor, am alergat cu copiii pe uliţe, am cunoscut fierari ce ne-au arătat, cu multă mândrie, în atelierele lor, cum se transformă fierul. I-am văzut deseori mergând drumuri lungi la câte un prieten pentru a-l ajuta la potcovitul vreunui bou, iar apoi i-am văzut bucurându-se împreună de câte un păhărel de ţuică.
Am privit de multe ori cum aceşti oameni, deloc simpli, ştiu bine să îmbine munca cu distracţia, ascultând muzică, cântând în timpul lucrului sau dansând cu câte o mândruţă.
Am privit cum femei ţes la războaie ori muncesc cot la cot cu bărbaţii la lemne, femei ce cu sfinţenie păstrează în cufere costume populare, pe care cu mândrie le poartă de sărbători sau la nunţi.
Pe dealurile lui, cu case foarte răsfirate, am avut, nu de puţine ori, ocazia să văd căprioare alergând; turme de oi mergând spre vale; boi imenşi, ce abia încăpeau pe îngustele drumuri, trăgând care pline cu fân; bătrâni urcând cu desagile pline; copii alergând la şcoală sau ascunzându-se timizi prin spatele unui gard; oameni la fân sau, obosiţi, venind seara de la câmp. În lumina blândă a apusului, profilate pe fundal cu Piatra Craiului şi Bucegi, toate aceste activităţi par desprinse din vremuri imemoriale.
Serile petrecute la gura cortului mi-au oferit poveşti despre urşii şi mistreţii care mai vin din când în când în vizită, făcându-ne nopţile pline de stele, mai emoţionante. Îmi vine greu să povestesc despre lumina apusului, ce dădea oamenilor ca parteneri de drum umbre vii sau ce construia umbre fascinante dealurilor, colibelor sau căpiţelor de fân. Soarele acela, ce apune uşor după Piatra Craiului, îţi rămâne în suflet. Dimineţile mi-au oferit lumină blândă deasupra comunei, aducând satului o atmosferă aparte, în liniştea acelor ore; biserica şi cimitirul de lângă întregeau atmosfera de poveste. De multe ori ceaţa ce plutea deasupra văilor, făcând centrul comunei aproape să nu se mai vadă, crea o atmosferă de adâncă pace.
Activităţi ce vorbesc despre viaţa grea de la ţară, precum mersul iarna pe dealuri prin viscole năprasnice, lucrul prin curte, în ateliere, la animale sau vara la fân, spălatul rufelor în lighene, coptul pâinii în cuptoarele prezente încă în multe curţi, sunt întâlnite des, iar datorită bunătăţii oamenilor, devin imagini idilice.
Recomand cu căldură excursii în această comună, interacţionarea cu oamenii ei extraordinari ce îţi vor dezvălui cu drag modul lor de viaţă, împrietenirea cu copiii satului, ce pot să îţi fie cei mai buni ghizi, participarea la serbările ei. Vă recomand să bateţi fiecare drum de pe dealuri şi să gustaţi acolo răsăriturile şi apusurile. Holbavul îţi mai vorbeşte încă despre ceea ce este cu adevărat Românesc, despre ospitalitatea legendară, despre prietenie, despre nucleul sfânt al familiei, despre bunul simţ prezent în oameni, de la mic la mare, despre meşteşuguri încă neuitate.
Îţi dezvăluie la fiecare pas locuri nebănuite.
Text şi foto: Vlad Dumitrescu
Fă-ți abonament la revista noastră, alegând unul din pachetele Învârtita, Jiana sau Hora:
www.revista-satul.ro/abonamente
