Cusătura care leagă. Povestea costumului tradițional din Voșlobeni
În timpul vizitei la Voșlobeni (județul Harghita), din 31 iulie – 2 august 2015, un grup de voșlobence ne-au povestit cum se făceau iile, care erau motivele tradiţionale ce se coseau pe costume şi care erau tradiţiile din sat.
Generații. Mândria de-a purta costum tradițional
Toate acestea s-au întâmplat în Parcul Central, în cadrul unei șezători puse la cale cu generozitate de ghidul nostru, Corneliu Țepeluș și de către Primărie. Le mulțumesc încă o dată pentru oportunitatea creată, întrucât am avut ocazia de a cunoaște atâtea voșlobence mândre și oameni buni la suflet, de la care am învățat, de pildă, că simple cusături pot lega trecutul de prezent și viitor, într-o armonie perfectă cu tine însuți, cu natura, în respect și împăcare cu străbunii. Chiar m-au făcut să mă simt ca fiind parte din comunitatea lor.
Costumul tradiţional din Voșlobeni
Așa cum am aflat și din monografia "Călător pe ulițele satului Voșlobeni", scrisă de d-nul prof. Aurel I. Vița și ajutat de fiica dumnealui, Mirela Moldovan, pe care am avut ocazia s-o întâlnesc la Șezătoare, povestea portului traditional din Voșlobeni începe încă de pe vremea când în zonă se cultiva, pe suprafeţe destul de mari, inul şi cânepa.
Din ele, femeile obţineau firele şi ţesăturile pentru vestimentaţia familiei. Întregul proces de prelucrare era manual şi bazat pe tehnologii specifice. Toamna târziu, după ce se terminau alte lucrări ale câmpului, inul şi cânepa erau «topite» în locuri amenajate pe malul râurilor din sat. Fiecare gospodar avea amenajat pe terenuri proprii sau închiriate «topile», unde apa era deviată spre nişte mici lagune şi în care erau introduşi snopii de in sau cânepă. Erau lăsaţi acolo cca 3 – 4 săptămâni, apoi, erau scoşi din apă şi uscaţi natural.
După uscare, începea prelucrarea fibrelor şi transformarea lor în fire. Prima etapă era aceea de rupere brută a firelor textile pentru îndepărtarea primară a părţii lemnoase. Urma o nouă operaţiune de îndepărtare a părţii lemnoase, prin meliţare. Apoi, erau trecute fibrele peste un sistem de cuie dese, numit răgilă. După această etapă, fibrele puteau fi transformate în fire foarte rezistente, din care voșlobencele ţeseau pânză pentru: lenjerie de corp, de pat, costume tradiţionale, haine de lucru etc.
Costumul tradiţional al femeilor din Voșlobeni e compus din cămaşă, poale albe, catrință (cea care îndeplineşte rolul de şorţ sau fustă) din care nu lipseşte culoarea roşie. Ca alternativă la catrință, mai sunt aşa-numitele “dimineţi” (şorţ compus din două piese – faţă şi spate), caracteristice zonei Mureşului superior, ceea ce dovedeşte legătura cu locuitorii din zona Topliţei sau mai jos. Cu dimineţi era îmbrăcată d-na Țifrea, care ne-a spus că acestea sunt moştenite de la stră-stră-bunica dumneaei, adică sunt în familie de cca 200 de ani.
Sunt puţin deteriorate, însă eu continui să le păstrez cu sfinţenie, că sunt de la mama, iar mama le are de la bunica și tot așa s-au transmis. (d-na Țifrea)
Cămăşile erau cusute cu motive florale (ex : flori de măr) şi geometrice. Nu am avut o culoare specifică zonei. Fiecare încerca să-şi coasă cămaşă cât mai deosebit, ca să nu mai aibă alta la fel ca ea. Cele mai întâlnite culori erau albastru, negru, roşu, galben. (D-na Țifrea)
În ocazii festive, mijlocul este strâns legat cu o baieră tricoloră sau una ţesută din lână.
Talia femeilor este încinsă cu un brâu ţesut cu motive geometrice sau florale, având o lăţime destul de mare încât să fie văzut deasupra catrinței.
Femeile căsătorite au colţul catrinței ridicat pentru a se vedea poalele albe cu chenar frumos ornat cu cusătură.
Pe cap, femeile purtau o năframă având culori diferite, în funcţie de vârstă (roşu cu motive florale la fetele tinere şi maro sau negru la femeile mai în vârstă), de perioada anului, de evenimentul la care participau.
Legatul năframei se făcea sub bărbie la fete şi sub ceafă la tinerele neveste. În posturi şi la înmormântări, toate femeile îşi pun năframe negre legate sub bărbie.
În funcţie de anotimp, femeile purtau ciorapi scurţi sau peste genunchi şi pantofi cu beretă în faţă sau ghete.
Îmbrăcămintea bărbaţilor era compusă din: cămaşă ţesută din în, cânepă sau bumbac de culoare albă, având cusături a căror complexitate diferea în funcţie de timpul în care se purta.
Cămăşile de sărbătoare au mâneca dreaptă, brăţările strânse pe mână, cusute cu motive geometrice sau florale, uneori ornate cu mărgele frumos colorate. Gulerul cămăşii este îngust, strâns pe gât şi poartă cusături identice cu cele de la mâneci, ornate cu mărgele.
Cămaşa bărbătească este lungă, depăşind brâul până la aproximativ jumătatea distanţei dintre brâu şi genunchi. Poala cămăşii are în partea de jos un chenar de jur împrejur, cusut la fel că brăţara şi gulerul. Cămăşile de sărbătoare au partea din spate încreţită în pliuri înguste, de la brâu în jos. Cămăşile de purtat sunt mai simple, fără cusături sau încreţituri.
Cioarecii erau confecţionaţi din postav de lână, țesuți de femei. Aceştia sunt strânşi pe corp. Cioarecii sunt legaţi de mijloc cu brăcinarul (o curea îngustă din piele de vită), iar peste cămaşă, în timpul lucrului poartă brăcinar lat din piele. Încălţămintea bărbaţilor era diferită în funcţie de anotimp sau ocazie. Puteau fi cizme, ghete sau opinci.
Pe cap, vara bărbaţii purtau pălărie, iar iarna cuşmă din piei de miel. Obţinerea cuşmelor cerea cunoaşterea unui întreg meşteşug, începând de la colectarea pieilor, apoi tăbăcitul lor, croitul şi cusutul. În sat, erau puţini meşteri în acest domeniu. Pe timpul iernii, bărbaţii purtau sumane groase din pănură de lână, iar pe dedesubt, aveau pieptare din piele de oaie cu lână spre interior. Pe faţa pieptarelor, erau cusute diferite motive geometrice sau florale.
D-na Sanda Tifrea ne-a arătat diferite cămăşi vechi, moştenite din bunici şi mi-a povestit că şi ea a învăţat să coasă.
Bunicul meu, învățătorul Vintilă Rusu (născut în 1905), este cel care mi-a pus în mână ața și acul și m-a învățat să cos. În perioada interbelică, sub îndrumarea bunicului meu, s-au organizat în comuna Voșlobeni cursuri în care fetele au fot învățate să coasă cămăși. Acestea au fost apoi expuse în cadrul unor evenimente festive organizate în comună.
De asemenea, d-na Sanda mi-a arătat câteva ii făcute de ea, de la croială, până la cusătură, unele cămăşi fiind încă în lucru. Iată un costum pe care l-a făcut cu drag pentru o fetiță din sat:
Spune că nu e greu, dar e migălos şi e nevoie de multă pasiune și răbdare. Când îţi place ceva, găseşti şi timp pentru acel lucru.
Text şi foto: Ana A. Negru
Costumul tradiţional din Voșlobeni
Așa cum am aflat și din monografia "Călător pe ulițele satului Voșlobeni", scrisă de d-nul prof. Aurel I. Vița și ajutat de fiica dumnealui, Mirela Moldovan, pe care am avut ocazia s-o întâlnesc la Șezătoare, povestea portului traditional din Voșlobeni începe încă de pe vremea când în zonă se cultiva, pe suprafeţe destul de mari, inul şi cânepa.
Din ele, femeile obţineau firele şi ţesăturile pentru vestimentaţia familiei. Întregul proces de prelucrare era manual şi bazat pe tehnologii specifice. Toamna târziu, după ce se terminau alte lucrări ale câmpului, inul şi cânepa erau «topite» în locuri amenajate pe malul râurilor din sat. Fiecare gospodar avea amenajat pe terenuri proprii sau închiriate «topile», unde apa era deviată spre nişte mici lagune şi în care erau introduşi snopii de in sau cânepă. Erau lăsaţi acolo cca 3 – 4 săptămâni, apoi, erau scoşi din apă şi uscaţi natural.
După uscare, începea prelucrarea fibrelor şi transformarea lor în fire. Prima etapă era aceea de rupere brută a firelor textile pentru îndepărtarea primară a părţii lemnoase. Urma o nouă operaţiune de îndepărtare a părţii lemnoase, prin meliţare. Apoi, erau trecute fibrele peste un sistem de cuie dese, numit răgilă. După această etapă, fibrele puteau fi transformate în fire foarte rezistente, din care voșlobencele ţeseau pânză pentru: lenjerie de corp, de pat, costume tradiţionale, haine de lucru etc.
Costumul tradiţional al femeilor din Voșlobeni e compus din cămaşă, poale albe, catrință (cea care îndeplineşte rolul de şorţ sau fustă) din care nu lipseşte culoarea roşie. Ca alternativă la catrință, mai sunt aşa-numitele “dimineţi” (şorţ compus din două piese – faţă şi spate), caracteristice zonei Mureşului superior, ceea ce dovedeşte legătura cu locuitorii din zona Topliţei sau mai jos. Cu dimineţi era îmbrăcată d-na Țifrea, care ne-a spus că acestea sunt moştenite de la stră-stră-bunica dumneaei, adică sunt în familie de cca 200 de ani.
Sunt puţin deteriorate, însă eu continui să le păstrez cu sfinţenie, că sunt de la mama, iar mama le are de la bunica și tot așa s-au transmis. (d-na Țifrea)
Cămăşile erau cusute cu motive florale (ex : flori de măr) şi geometrice. Nu am avut o culoare specifică zonei. Fiecare încerca să-şi coasă cămaşă cât mai deosebit, ca să nu mai aibă alta la fel ca ea. Cele mai întâlnite culori erau albastru, negru, roşu, galben. (D-na Țifrea)
În ocazii festive, mijlocul este strâns legat cu o baieră tricoloră sau una ţesută din lână.
Talia femeilor este încinsă cu un brâu ţesut cu motive geometrice sau florale, având o lăţime destul de mare încât să fie văzut deasupra catrinței.
Femeile căsătorite au colţul catrinței ridicat pentru a se vedea poalele albe cu chenar frumos ornat cu cusătură.
Pe cap, femeile purtau o năframă având culori diferite, în funcţie de vârstă (roşu cu motive florale la fetele tinere şi maro sau negru la femeile mai în vârstă), de perioada anului, de evenimentul la care participau.
Legatul năframei se făcea sub bărbie la fete şi sub ceafă la tinerele neveste. În posturi şi la înmormântări, toate femeile îşi pun năframe negre legate sub bărbie.
În funcţie de anotimp, femeile purtau ciorapi scurţi sau peste genunchi şi pantofi cu beretă în faţă sau ghete.
Îmbrăcămintea bărbaţilor era compusă din: cămaşă ţesută din în, cânepă sau bumbac de culoare albă, având cusături a căror complexitate diferea în funcţie de timpul în care se purta.
Cămăşile de sărbătoare au mâneca dreaptă, brăţările strânse pe mână, cusute cu motive geometrice sau florale, uneori ornate cu mărgele frumos colorate. Gulerul cămăşii este îngust, strâns pe gât şi poartă cusături identice cu cele de la mâneci, ornate cu mărgele.
Cămaşa bărbătească este lungă, depăşind brâul până la aproximativ jumătatea distanţei dintre brâu şi genunchi. Poala cămăşii are în partea de jos un chenar de jur împrejur, cusut la fel că brăţara şi gulerul. Cămăşile de sărbătoare au partea din spate încreţită în pliuri înguste, de la brâu în jos. Cămăşile de purtat sunt mai simple, fără cusături sau încreţituri.
Cioarecii erau confecţionaţi din postav de lână, țesuți de femei. Aceştia sunt strânşi pe corp. Cioarecii sunt legaţi de mijloc cu brăcinarul (o curea îngustă din piele de vită), iar peste cămaşă, în timpul lucrului poartă brăcinar lat din piele. Încălţămintea bărbaţilor era diferită în funcţie de anotimp sau ocazie. Puteau fi cizme, ghete sau opinci.
Pe cap, vara bărbaţii purtau pălărie, iar iarna cuşmă din piei de miel. Obţinerea cuşmelor cerea cunoaşterea unui întreg meşteşug, începând de la colectarea pieilor, apoi tăbăcitul lor, croitul şi cusutul. În sat, erau puţini meşteri în acest domeniu. Pe timpul iernii, bărbaţii purtau sumane groase din pănură de lână, iar pe dedesubt, aveau pieptare din piele de oaie cu lână spre interior. Pe faţa pieptarelor, erau cusute diferite motive geometrice sau florale.
D-na Sanda Tifrea ne-a arătat diferite cămăşi vechi, moştenite din bunici şi mi-a povestit că şi ea a învăţat să coasă.
Bunicul meu, învățătorul Vintilă Rusu (născut în 1905), este cel care mi-a pus în mână ața și acul și m-a învățat să cos. În perioada interbelică, sub îndrumarea bunicului meu, s-au organizat în comuna Voșlobeni cursuri în care fetele au fot învățate să coasă cămăși. Acestea au fost apoi expuse în cadrul unor evenimente festive organizate în comună.
De asemenea, d-na Sanda mi-a arătat câteva ii făcute de ea, de la croială, până la cusătură, unele cămăşi fiind încă în lucru. Iată un costum pe care l-a făcut cu drag pentru o fetiță din sat:
Spune că nu e greu, dar e migălos şi e nevoie de multă pasiune și răbdare. Când îţi place ceva, găseşti şi timp pentru acel lucru.
Text şi foto: Ana A. Negru
