Mocăniţa, trenul amintirilor

Mocăniţa dichisită, aşezată frumos pe şinele pline de amintiri ale gării, mă îmbie sfios să descopăr o lume îndepărtată. Aleg un vagon acoperit, căci e o zi ploioasă. Mă pregătesc sufleteşte pentru călătoria ce va urma.
Simt atâta bucurie în mine, ca un copil atunci când i se îndeplineşte o dorinţă.
Şi a mea e pe cale să se implinească…

Elveţia, cea mai mică dintre locomotive şi însoţitoarea noastră pe durata acestei zile, şuieră în gară ca odinioară şi îşi adună forţele pentru a mă purta într-un timp demult apus. Prinde bine haţurile celor 115 căluţi din dotare, ia o porţie sănătoasă de cărbune, cât să-i ajungă pentru orele ce vor urma, gâfâie şi se urneşte din loc învăluită de aburul gros, trăgând după ea vagoanele cu turişti.


Începe să urce, iar eu, uitându-mă îndărăt, încep să mă pierd în sălbăticia şi naturaleţea văii şi a dealurilor ce se înalţă semeţe pe lângă ea. Se zăresc din ce în ce mai puţine aşezări; din când în când mai răsare câte o căsuţă pierdută pe dealuri.



E ca un vis frumos din care parcă nu aş vrea să mă mai trezesc. Mocăniţa răzbate greu printre pereţii abrupţi ai văii şi prin ploaia ce se prăvăleşte în faţa noastră, cuprinzându-ne ca-ntr-un vârtej.

Iau o pauză din stat cu nasul pe geam şi făcut poze, căci trecem printr-o zonă unde copacii sunt atât de stufoşi, încât aproape că îşi vâră crengile înăuntru şi apoi, simt cum îmi curge apa şiroaie pe faţă din cauza ploii. Mă aşez cuminte pe locul meu şi încep să citesc dintr-o broşură primită de dimineaţă în gară la cumpărarea biletului. Astfel, aflu că această cale ferată a fost construită între anii 1924-1932 şi că este îngustă de doar 760 mm.

Este singura cale ferată forestieră din Europa care astăzi mai funcţionează, străbătând o vale de-a lungul râului Vaser, traversând poduri şi tunele şi trasând o zona împădurită vastă unde nu există drumuri sau sate, iar natura se regăseşte în splendoarea ei.
Prin acest defileu vagoanele încărcate cu lemne erau şi sunt şi astăzi tractate de locomotive cu abur.

Facem popas…am străbătut 12,8 kilometri de istorie…am ajuns la Delta Novăţ. Este de altfel şi destinaţia noastră finală, ni se spune, căci din cauza ploii e periculos să mai urcăm. Există porţiuni în susul văii unde pamântul e cam şubred şi începe să se surpe, astfel că pe ploaie traseul se încheie aici. Urmăresc cu atenţie manevrele de întoarcere ale Mocăniţei, căci orice gest sau sunet al ei mi se pare desprins dintr-un basm.

O iau încet la picior pe vale în sus, încercând parcă să cuprind cu privirea cât de mult pot din acele locuri ca şi cum fiecare pas îmi va dezvălui o nouă poveste. Trec de îmbinarea văii Vaserului cu Novăţul şi merg până mă pierd cu privirea iar în spate nu se mai zăreşte nimic decât pustietate. E o linişte aproape ireală, se mai aud doar picurii de ploaie cum se izbesc de pământ. După mai bine de jumătate de oră de plimbat prin ploaie şi adulmecat poteci îmi revin în simţiri şi, uitându-mă la ceas, îmi dau seama că e momentul să o iau înapoi.

Ajung la punctul de popas. În apropierea Mocaniţei, observ un om care pregăteşte locomotiva şi o priveşte cu atâta duioşie de parcă ar fi copilul lui. Mă îndrept sfioasă spre el, dar totuşi atrasă ca de un magnet.
Intru în vorbă şi îmi spune că este mecanicul acestor locomotive de când se ştie.


Începe să îmi povestească cu drag despre istoria locurilor, despre păţanii şi întâmplări, ca şi cum toate ar aparţine sufletului lui:
- “Valea Novaţ are doar 14 kilometri şi este cea mai abruptă linie de cale ferată…se înclină la 85 de grade, dar nu mai e practicabilă pentru noi ”, îmi spune amabil acest om care pare să trăiască pentru aceste locomotive…sunt surprinsă câtă dăruire.
-“A rămas şi asta a nimănui…i-au rămas numai pădurile cu copacii bătrâni şi le sulfă vântul frunzele în pustietatea văii…”, îmi mai spune mecanicul, având în ochi nostalgia vremilor demult apuse. Apoi îmi povesteşte cu tristeţete despre inundaţiile din vara lui 2008 care au afectat destul de grav calea ferată şi care au făcut ca traseul Mocăniţei să fie redus de la 32 de kilometri câţi erau înaintea dezastrului la 21.
Traseul a fost scurtat, iar în zona Paltin, unde se încheie deplasarea cu trenul turistic atunci când nu plouă, a fost amenajat un loc special pentru turişti cu bănci şi mese, pentru ca aceştia să profite din plin de splendoarea peisajului.

La începuturi, Mocăniţa transporta doar vagoanele cu muncitori şi vagoane goale pentru buşteni, care la coborare erau pline cu lemn şi astfel locomotiva era împinsă pe şine de greutatea trenului până la fabrică.


Astăzi, trenuleţul cu aburi pleacă zilnic din Vişeul de Sus, atingând puncte ca Novăţ, Făina şi chiar Măcârlău, punct situat la o distanţa de 36,6 kilometri. De pe acest traseu se pot face mai apoi drumeţii pe munţii din jur, unde există numeroase puncte de atracţie pentru turişti, cum este Vârful Toroiaga, aflat la 1930 m, cu panoramă deosebită spre Munţii Rodnei şi Depresiunea Maramureşului.

Dintr-o dată, trenul pufăie şi şuieră lung. E timpul să o pornim pe drumul de întoarcere. Locomotiva şi vagoanele se pun în mişcare şi ne reluăm cu toţii locurile. Am petrecut câteva ore de poveste pe valea Vaserului. Ostenită, Mocăniţa ajunge în gară să işi tragă sufletul până a doua zi.
Întorc privirea şi îi spun…cu bine!


O experienţă de neuitat! Merită! Cred că fiecare dintre noi, măcar o dată in viaţă, ar trebui să ajungă în aceste locuri, de o rară frumuseţe, unde trecerea timpului şi mâna omului nu par a fi schimbat prea multe acolo unde trăiesc urmaşii dacilor liberi.

Text: Paula Păduroiu
Foto: Mircea Samoilă