Dumitru Sofonea - cojocarul din Drăguş
Domnul Dumitru SOFONEA (74 ani), declarat de catre UNESCO "tezaur uman viu", duce mai departe meşteşugul învăţat de la tatăl său (Dumitru Sofonea) şi coase pe o maşină veche de 90 de ani. Toţi cei 5 copii ai dumnealui ştiu să facă cojoace.
Părinții cojocarului Dumitru Sofonea din Drăguș
D-nul Sofonea, care din anul 2012 figureaza ca si "tezaur uman viu" pe lista patrimoniului cultural UNESCO, ne povesteşte:
“Cos chieptare de când eram la şcoală, că ne dădea tata normă. Zicea: “Te duci cu schiurile, cu sania sau la minge, da’ întâi coşi atâta. Dacă nu coşi, nu te duci”.
Şi îmi dădea să cos numeruşe, că ălea erau mai uşor de cusut. Şi din clasa a III-a de şcoală, tot cos.
Era pe timpul războiului, n-aveai cu ce te încălţă, nu se găsea cauciuc să faci opchinci din cauciuc, dar şi când am avut opchinci din cauciuc, ahaai, că nu-ţi mai venea să te desculţi, îţi venea să stai toată noaptea pe gheaţă, că nu era bai.
Dar cu alea de viţel, ori se lungeau, ori se rupeau şi când se uscau, se făceau ca tabla.
Uşor nu-i să coşi, că dacă s-ar lucra uşor, toţi ar face. Erau puţini şi înainte care făceau. Acuma numai io şi cu încă unu mai trăim, restu’ toţi şi-or luat talpa. Am clienţi din Sâmbăta de Sus, din Lisa, din Jibărt, de la Sibiu şi cam toţi artiştii care cântă. Apăi am făcut păntru ansambluri de dansuri, am făcut şi pe piele şi pe stofă, că or zis că să le poată spăla; am făcut şi pentru ambasadorul Americii. Ce să-i faci, dacă eşti meseriaş, trebe să hii ca muzicantul; dacă vine cineva şi îţi zice “Io vreau să-mi cânţi foaie verde de nu-ştiu-care”, atunci aşa cânţi. Când vine cineva şi-mi zice că vrea chieptaru’ nu-ştiu-cum, aşa i-l fac."
Iată cum se face un cojoc:
"Chieptarele se fac şi din piele de miel şi din ţurcane. Pe ţurcane se lucră mai bine şi se şi curăţă mai bine. Pieile de miel sunt mai elegante la blană, dar sunt mai urâte la lucru. În sat la noi, toţi au chieptare, de la mic la mare”.
“Când tai mielul, îi dau sare la piele, o pui la uscat, or la umbră şi când am 50-60 de piei, fac vreo două serii de argăseală ( le fac numa-n tărâţă şi piatră acră, nu le fac în chimicale). Din care se duce lâna dupe ele, îmi fac meşina asta pe care brodez şi apoi, din ea îmi tai cum îmi trebe şi unde-mi trebe să le pui. Fac chieptare; acuma lucru la chieptarul părintelui Pomohaci. I-am făcut unu şi o zis că să-i mai facem unul. Broderia e făcută de fata mea care e ingineră agronom, dar lucrează ca şi profesoară la Liceul Agricol din Sibiu. Ia să vă arăt un chieptar de-al nostru, colorat ca-n Drăguş, că vorba aia: “Dacă văd ochii, crede inima!” Cel de bărbat, e încheiat într-o parte şi e cusut ca şi când îs valurile pe mare, trandahirii de pe dealuri şi brazii de jur imprejur, cu tulpina, frunzele şi cetina. Pe buzunare se trec numeruşele, adică anul în care e făcut chieptaru’. Primele două cifre din an sunt trecute pe un buzunar şi restul pe celălalt buzunar. Între cifre sunt cusute cele patru anotimpuri”.
“Apăi unii vor să trec şi numele lor pe buzunare. Ca şi motive decorative tradiţionale, se cos moliile (pentru că are coastele şerpuite ca molia, ca omizile care mâncă frunza) şi aşa se face de când m-am pomenit.
Apoi sunt trandafirii, opţi cu onuri, opţi cu ochi, care se tot repetă. Se fac şi trandafiri cu opţi sau molii cu opţi.
Roşu e culoarea care nu lipseşte. La noi, dacă nu le bagi roşu, îţi zice: “Da’ io nu-s beteag, bagă-mi roşu, domne’!” La ai noştri din Drăguş, dacă nu le bagi roşu şi cafeniu-roşu, nu le trebe.
Se folosesc aceleaşi motive decorative pentru bărbaţi, femei, copchii, doar că la copchii, pentru ca ăla-i mic şi nu produce nimic, numa' consumă, îi faci floarea mai mică. Că până la urmă, la copchil îi faci pentru căldură, că dacă se duce cu sania, să şi-l puie-n spate, c-atunci nu-l bate vântu la chiept. Acum nu prea mai poartă toţi copchiii chieptar, că acuma cu fâşul, ne cam dă în cap..."
Cum se întreţine un cojoc
“Un chieptar se curăţă întâi cu făină de grâu sau de mălai şi cu neofalină – benzină uşoară, nu benzină grea, că aia îngălbeneşte şi nu iese mirosul din ea. Benzina uşoară se evaporă.
Şi îl poţi curăţa de două-trei ori, dup-aia “la revedere”, că-ncepe să-i iasă rădăcina părului de-acolo, dincoace”.
Text și foto: Ana A. Negru
“Cos chieptare de când eram la şcoală, că ne dădea tata normă. Zicea: “Te duci cu schiurile, cu sania sau la minge, da’ întâi coşi atâta. Dacă nu coşi, nu te duci”.
Şi îmi dădea să cos numeruşe, că ălea erau mai uşor de cusut. Şi din clasa a III-a de şcoală, tot cos.
Era pe timpul războiului, n-aveai cu ce te încălţă, nu se găsea cauciuc să faci opchinci din cauciuc, dar şi când am avut opchinci din cauciuc, ahaai, că nu-ţi mai venea să te desculţi, îţi venea să stai toată noaptea pe gheaţă, că nu era bai.
Dar cu alea de viţel, ori se lungeau, ori se rupeau şi când se uscau, se făceau ca tabla.
Uşor nu-i să coşi, că dacă s-ar lucra uşor, toţi ar face. Erau puţini şi înainte care făceau. Acuma numai io şi cu încă unu mai trăim, restu’ toţi şi-or luat talpa. Am clienţi din Sâmbăta de Sus, din Lisa, din Jibărt, de la Sibiu şi cam toţi artiştii care cântă. Apăi am făcut păntru ansambluri de dansuri, am făcut şi pe piele şi pe stofă, că or zis că să le poată spăla; am făcut şi pentru ambasadorul Americii. Ce să-i faci, dacă eşti meseriaş, trebe să hii ca muzicantul; dacă vine cineva şi îţi zice “Io vreau să-mi cânţi foaie verde de nu-ştiu-care”, atunci aşa cânţi. Când vine cineva şi-mi zice că vrea chieptaru’ nu-ştiu-cum, aşa i-l fac."
Iată cum se face un cojoc:
"Chieptarele se fac şi din piele de miel şi din ţurcane. Pe ţurcane se lucră mai bine şi se şi curăţă mai bine. Pieile de miel sunt mai elegante la blană, dar sunt mai urâte la lucru. În sat la noi, toţi au chieptare, de la mic la mare”.
“Când tai mielul, îi dau sare la piele, o pui la uscat, or la umbră şi când am 50-60 de piei, fac vreo două serii de argăseală ( le fac numa-n tărâţă şi piatră acră, nu le fac în chimicale). Din care se duce lâna dupe ele, îmi fac meşina asta pe care brodez şi apoi, din ea îmi tai cum îmi trebe şi unde-mi trebe să le pui. Fac chieptare; acuma lucru la chieptarul părintelui Pomohaci. I-am făcut unu şi o zis că să-i mai facem unul. Broderia e făcută de fata mea care e ingineră agronom, dar lucrează ca şi profesoară la Liceul Agricol din Sibiu. Ia să vă arăt un chieptar de-al nostru, colorat ca-n Drăguş, că vorba aia: “Dacă văd ochii, crede inima!” Cel de bărbat, e încheiat într-o parte şi e cusut ca şi când îs valurile pe mare, trandahirii de pe dealuri şi brazii de jur imprejur, cu tulpina, frunzele şi cetina. Pe buzunare se trec numeruşele, adică anul în care e făcut chieptaru’. Primele două cifre din an sunt trecute pe un buzunar şi restul pe celălalt buzunar. Între cifre sunt cusute cele patru anotimpuri”.
“Apăi unii vor să trec şi numele lor pe buzunare. Ca şi motive decorative tradiţionale, se cos moliile (pentru că are coastele şerpuite ca molia, ca omizile care mâncă frunza) şi aşa se face de când m-am pomenit.
Apoi sunt trandafirii, opţi cu onuri, opţi cu ochi, care se tot repetă. Se fac şi trandafiri cu opţi sau molii cu opţi.
Roşu e culoarea care nu lipseşte. La noi, dacă nu le bagi roşu, îţi zice: “Da’ io nu-s beteag, bagă-mi roşu, domne’!” La ai noştri din Drăguş, dacă nu le bagi roşu şi cafeniu-roşu, nu le trebe.
Se folosesc aceleaşi motive decorative pentru bărbaţi, femei, copchii, doar că la copchii, pentru ca ăla-i mic şi nu produce nimic, numa' consumă, îi faci floarea mai mică. Că până la urmă, la copchil îi faci pentru căldură, că dacă se duce cu sania, să şi-l puie-n spate, c-atunci nu-l bate vântu la chiept. Acum nu prea mai poartă toţi copchiii chieptar, că acuma cu fâşul, ne cam dă în cap..."
Cum se întreţine un cojoc
“Un chieptar se curăţă întâi cu făină de grâu sau de mălai şi cu neofalină – benzină uşoară, nu benzină grea, că aia îngălbeneşte şi nu iese mirosul din ea. Benzina uşoară se evaporă.
Şi îl poţi curăţa de două-trei ori, dup-aia “la revedere”, că-ncepe să-i iasă rădăcina părului de-acolo, dincoace”.
Text și foto: Ana A. Negru
