Viscri - un sat gospodărit nemţeşte
Descoperiți povestea satului și a bisericii fortificate din Viscri, aflați câți sași au mai rămas în sat, cum a apărut proiectul “Șosetele de lână” și aflați despre implicarea în sat a Fundației “Mihai Eminescu", patronată de Prințul Charles.
Biserica fortificată din Viscri. Foto: Ana A. Negru
Satul Viscri, face parte din comuna Buneşti şi se află la o distanţa de 79 km de Braşov şi la 17 km de Rupea. În Viscri se poate ajunge prin satul Dacia, pe un drum neasfaltat ( 7 km ) sau se poate intra prin satul vecin, Buneşti. Mare ne-a fost mirarea când am văzut că se lucrează la repararea acestui drum atât de retras, care urcă şi coboară aproape ascuns printre dealuri.
Case săseşti vechi de 200 de ani
Satul este predominat de case săseşti, aşezate în aliniament, colorate în nuanţe de albastru, verde sau crem şi ornamentate cu basoreliefuri cu motive florale sau cu anul în care a fost clădită casa. Porţile înalte şi vechi sunt făcute din lemn, care pe alocuri necesită reparaţii. Un aspect deosebit îl au obloanele vechi din lemn; acestea sunt vopsite în culori tari, care contrastează cu pereţii. Dincolo de ferestrele mici, puteai zări ghivece cu muşcate înflorite sau câte-o pisică ce privea la trecători. La poartă, am observat dolomiţii şi băncuţele pe care se aşează seara la vorbă vârstnicii satului sau am văzut puieţi de copaci abia plantaţi. Găinile, raţele şi curcile erau libere în faţa casei şi ciuguleau ce găseau. Undeva pe marginea drumului, este adăpătoarea pentru vite în care apa curge permanent, iar lângă aceasta este o alta, ce a fost construită într-un trunchi foarte gros de copac.
Cum înaintam noi pe drum, ne-am întâlnit cu căruţaşi care ne priveau curioşi şi care, parcă abia aşteptau să intre în vorbă cu noi. Ne-am salutat şi i-am întrebat unde o putem găsi pe doamna Sara Dootz, care aflasem că este ghid şi că are cheia de la cetate.
Răspunsul a fost:
“-Uitaţi, chiar acolo stă, la numărul 141!”
Am intrat în curte, care era mare – tipic săsească. Chiar la intrare era un căţel care nici nu se gândea să mă latre, ci era mai degrabă prietenos, semn că era obişnuit cu străini în curte la el. Pe treptele de la intrare erau două pisici mari şi frumoase, care s-au pus pe mieunat când am început s-o strig pe d-na Sara.
După câteva minute, iese în prag o femeie în vârstă, dar energică, cu cheia de la cetate pregătită şi începem cu toţii să urcăm dealul unde se află forticaţia.
“Din 300 de saşi, am mai rămas 25”, ne spune d-na Sara.
De asemenea, ne-a povestit că de când satul Viscri este în patrimoniul naţional, nu este permis să se aducă nicio schimbare localităţii: adică, fără asfaltarea drumului, fără geamuri termopane.
În sat s-a construit chiar şi un cuptor pentru cărămidă şi ţiglă, cu ajutorul căruia se fac materiale de construcţie ce se folosesc la restaurare.
Am întrebat-o apoi pe d-na Sara dacă în sat s-au menţinut tradiţiile de sărbători şi obiceiurile. Ne-a răspuns cu bucurie că, da. Obiceiurile de sărbători sunt aceleaşi ca peste tot în ţară: de Crăciun se merge cu colindatul, de Paşte se vopsesc ouăle şi se merge la Înviere, se face mâncare tradiţională, iar femeile încă mai frământă şi coc pâinea în casă.
Unul din regretele d-nei Sara este acela că, din păcate, comunitatea săsească s-a diminuat foarte mult de la revoluţie încoace. Adică din cca 300 de saşi, au rămas doar 25 şi tocmai din motivul acesta, nu se mai ţine slujba la biserica fortificată în fiecare săptămână, ci tot în a doua duminică, pentru că doar atunci mai vine preotul. Sărbătorile mari sunt un prilej pentru saşii din sat să mai poarte costumul lor tradiţional.
D-na Sara Dootz, amabilă şi mereu binedispusă, vorbitoare a 4 limbi străine, iubită de localnici, la cei 73 de ani ai săi întreţine biserica şi este totodată şi ghidul turiştilor ce vizitează cetatea şi satul Viscri.
Biserica fortificată de la Viscri
În jurul anului 1185, coloniştii saşi stabiliţi pe locul aşezării de astăzi, preiau o biserică de dimensiuni mici - 9,8 x 7,9 m, construită la începutul secolului al XII-lea.
În anul 1400, aşa cum rezultă din documentele găsite în arhiva bisericii, aşezarea, sub denumirea de ALBA ECCLESIA (Biserica Albă), este pentru prima oară menţionată documentar, ca localitate aparţinând districtului Rupea.
În 1449, aşezarea este declarată localitate liberă a scaunului Rupea. În 1494, aşezarea primeşte din partea casei oraşului şi provinciei Sibiu un ajutor constând în 8 guldeni pentru construcţii şi fortificaţii la biserică. În anul 1500, s-a făcut un recensământ în urma căruia se constată că populaţia aşezării numără 51 de gospodari, 1 învăţător, 3 ciobani şi 2 săraci.
În anul 1630, meşterul Johann Hartmann din Lovnic, construieşte în partea de nord a fortificaţiei bisericii un turn de 3 etaje, prevăzut la partea superioară cu balcon împrejmuitor, având rolul de culoar de strajă.
În 1638, localitatea Viscri suferă pierderi mari în urma unui incendiu. În anul 1715 se adună donaţii în bani de la bisericile evanghelice de pe întreg teritoriul Transilvaniei pentru consolidarea bisericii, care prezintă deteriorări grave.
În 1717 se repară şi se consolidează biserica.
În 1743 se înlocuiesc bolţile în stil gotic, precum şi culoarul de apărare situat deasupra naosului. În acelaşi an se desfiinţează culoarele de apărare ale fortificaţiei, construindu-se în locul acestora un culoar acoperit pentru depozitarea lăzilor de grâu.
Din decembrie 1999, cetatea şi satul Viscri sunt înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Se spune că, din cele 150 de fortificaţii din Transilvania, biserica din Viscri este a doua ca şi importanţă, după cea de la Biertan.
Cetatea, de cum o vezi, impresionează, nu atât prin dimensiuni (numărându-se printre bisericile fortificate mici), ci prin specificul ei care defineşte cel mai bine bisericacetate.
Modul simplu de viaţă, precum şi izolarea acestei aşezări şi-a impus amprenta pe stilul de construcţie. În urma săpăturilor arheologice efectuate la începutul anilor 1970, s-a demonstrat că biserica fortificată are forma actuală, în urma a 3 faze de construcţii. În prima fază, în actuala biserică au fost incluse părţi ale unei biserici care a fost construită la începutul secolului al XII-lea, cel mai probabil de către secui. Această primă biserică a fost biserica mică, tip sală. În cea de-a doua fază, în secolul al XIII-lea, s-a construit turnul principal în partea de vest a bisericii. Naosul a fost extins spre est, iar mai târziu şi sala a fost extinsă până la turn.
În timpul celei de-a treia faze a construcţiei, la sfârşitul secolului al XV-lea, biserica a fost transformată într-o biserică fortificată, în care naosului şi turnului de vest li se adaugă un culoar de apărare.
La mijlocul secolului al XVII-lea, aşa cum se poate vedea în inscripţii, s-a lucrat la turnurile de apărare. Recent, s-au primit fonduri şi au început şi alte reparaţii, de exemplu la orga bisericii şi la acoperiş, care, de altfel, s-a conservat destul de bine.
În biserică, am putut admira mobilierul vechi pictat şi ancadramentele laterale ale băncilor, care, de asemenea, au fost pictate tradiţional cu motive florale, viţă de vie şi ciorchini de struguri – motive decorative ce denotă recunoştinţa comunităţii pentru darurile oferite de natură.
D-na Sara, ne-a arătat apoi pe unde se face accesul în turnul bisericii şi am urcat pe nişte trepte înguste, ce-i drept cu frică, pentru că partea superioară a cetăţii este în renovare. Dar, a meritat! De sus, panorama satului este încântătoare: dealuri împădurite cât vezi cu ochii, livezi, iar în stânga se observă cimitirul săsesc. Tot în turn, este vechiul mecanism de la ceasul bisericii.
Pentru că vântul ne-a convins să coborâm după vreo zece minute, am mers să vizităm şi Muzeul de Etnografie din interiorul cetăţii. Aici pot fi admirate diferite obiecte ce au aparţinut comunităţii satului, de pildă „lăzile vecinătăţilor”.
D-na Sara ne-a povestit cum era orânduită lumea în biserică, pe timpul slujbei: “Bătrânii şi copiii erau aşezaţi mai în faţă, pe partea stângă, femeile stăteau pe partea dreaptă, iar băieţii asistau la slujbă de la etajul bisericii”.
Vecinătatea avea scopul unei asociaţii de ajutor reciproc în cadrul comunităţii satului. Aceasta era compusă din toate familiile care locuiau pe aceeaşi stradă. In satul Viscri existau 4 vecinătăţi care purtau numele străzii respective. În fruntea fiecărei străzi era ales pe timp de 2 ani un bărbat însurat care avea titlul de „părintele vecinătăţii”. Acesta era responsabil cu supravegherea şi organizarea lucrărilor ce trebuiau efectuate de membrii vecinătăţii, cum ar fi aprovizionarea preotului din sat cu lemne, munca voluntară din incinta bisericii sau a cimitirului ş.a.
Fiecare vecinătate deţinea o „ladă de vecinătate”, în care se aflau toate documentele scrise, precum şi evidenţa membrilor şi a lucrărilor efectuate în cadrul vecinătăţii respective.
Tot în muzeul de etnografie, puteţi vedea vase de ceramică, cărţi vechi, unelte agricole, presa de zdrobit fructele pentru vin, scândura pentru spălat rufele, obiecte de veselă, urcioare de sticlă sau de ceramică pictată, plosca, cuiere pictate din sec. al XIX – lea, căni de porţelan pictat, dulăpioare pentru condimente, mese, cărucioare, ceasuri de perete din lemn pictat, costume populare de mers la biserică – diferite, pentru fetele nemăritate, faţă de cele măritate; lăzi de zestre cu picturi tradiţionale – datând de la începutul secolului XX; diferite broderii şi ţesături cu motive geometrice şi florale colorate, leagănul pentru copii mici ş.a. Dar, mai ales, o puteţi admira pe d-na Sara ţesând la războiul vechi din 1743. Ne-a povestit că înainte, toate femeile din sat aveau război de ţesut, dar acum, doar dânsa şi încă o femeie, mai ţes la aşa ceva.
Proiectul „Şosetele de lână”
După vizitarea bisericii, am rugat-o pe d-na Sara să ne îndrume către casa unor artizani populari, pentru a cunoaşte mai bine oamenii şi satul. Fără să stea pe gânduri prea mult, ne-a spus: „Mergeţi la poştaşul satului şi spuneţi-i că v-am trimis eu!” Zis şi făcut! I-am mulţumit doamnei Sara pentru amabilitatea şi răbdarea dânsei şi am pornit către casa familiei Maria şi Panait Eugen, care e foarte aproape de cetate.
În minutele ce-au urmat, l-am cunoscut pe domnul Eugen, care lucra de zor la parterul casei şi făcea îmbunătăţiri pentru turiştii ce urmau să vină, fiindcă familia dânsului este una dintre gazdele din Viscri la care puteţi poposi pentru cazare şi hrană. Deşi avea multă treabă, a fost de-acord să stea puţin de vorbă cu noi şi să ne răspundă la câteva întrebări.
De pildă, ne-a confirmat ce auzisem noi, cum că izolarea, dar şi absenţa altor ocupaţii în afară de agricultură, au făcut ca pe la sfârşitul anului 1990 să apară proiectul “Şosete de lână naturală din Viscri”, iniţiat de un dentist german stabilit aici după revoluţie.
Şosetele croşetate din vechi pulovere de lână de către femeile din sat erau la început date în schimbul alimentelor (zahăr, ulei sau pâine), dar cum grămada de şosete a început să crească din ce în ce mai mare, cu timpul, trocul s-a transformat într-un adevărat proiect la care participă 125 de femei din sat (din totalul de 467 de locuitori ai satului!), reunite acum în cadrul unui ONG. Femeile tricotează aproximativ 10.000 de perechi de şosete, mănuşi, căciuli, pulovere sau papuci de pâslă, pe an, care ajung în Germania, de unde se vând în toată ţara sau la cafeneaua şi magazinul din Viscri.
Cei interesaţi pot vizita şi torcătoria unde se face sortarea după mărime, unde se împletesc şosete, pulovere şi fulare, profitul de pe urma vânzării acestora fiind singura sursă de venit pentru multe gospodării din Viscri. Am aflat ca soţia d-lui Eugen este chiar preşedinta ONG-ului şi că, bineînteles, este şi membră activă; d-nul Eugen ne-a arătat chiar şi catalogul cu produse realizate din lână: şosete, papuci, căciuli, mănuşi, pulovere, chiar şi „pamperşi” căptuşiţi, pentru că se pare că lâna absoarbe de patru ori greutatea ei şi este foarte potrivită şi în acest mod.
Prinţul Charles şi Fundaţia „ Mihai Eminescu”
Particularităţile aşezării au atras atenţia şi bunăvoinţa Fundaţiei „Mihai Eminescu”, care este patronată de însuşi Prinţul Charles. Unul dintre multele proiecte ale Fundatiei a fost renovarea bisericii şi a câtorva case din localitate.
Din când în când, atras de unicitatea acestui loc, Prinţul Charles poposeşte în Viscri, la una dintre proprietăţile pe care le deţine aici.
Text și foto: Ana A. Negru
Articolul a fost publicat în revista SATUL nr. 1.
Case săseşti vechi de 200 de ani
Satul este predominat de case săseşti, aşezate în aliniament, colorate în nuanţe de albastru, verde sau crem şi ornamentate cu basoreliefuri cu motive florale sau cu anul în care a fost clădită casa. Porţile înalte şi vechi sunt făcute din lemn, care pe alocuri necesită reparaţii. Un aspect deosebit îl au obloanele vechi din lemn; acestea sunt vopsite în culori tari, care contrastează cu pereţii. Dincolo de ferestrele mici, puteai zări ghivece cu muşcate înflorite sau câte-o pisică ce privea la trecători. La poartă, am observat dolomiţii şi băncuţele pe care se aşează seara la vorbă vârstnicii satului sau am văzut puieţi de copaci abia plantaţi. Găinile, raţele şi curcile erau libere în faţa casei şi ciuguleau ce găseau. Undeva pe marginea drumului, este adăpătoarea pentru vite în care apa curge permanent, iar lângă aceasta este o alta, ce a fost construită într-un trunchi foarte gros de copac.
Cum înaintam noi pe drum, ne-am întâlnit cu căruţaşi care ne priveau curioşi şi care, parcă abia aşteptau să intre în vorbă cu noi. Ne-am salutat şi i-am întrebat unde o putem găsi pe doamna Sara Dootz, care aflasem că este ghid şi că are cheia de la cetate.
Răspunsul a fost:
“-Uitaţi, chiar acolo stă, la numărul 141!”
Am intrat în curte, care era mare – tipic săsească. Chiar la intrare era un căţel care nici nu se gândea să mă latre, ci era mai degrabă prietenos, semn că era obişnuit cu străini în curte la el. Pe treptele de la intrare erau două pisici mari şi frumoase, care s-au pus pe mieunat când am început s-o strig pe d-na Sara.
După câteva minute, iese în prag o femeie în vârstă, dar energică, cu cheia de la cetate pregătită şi începem cu toţii să urcăm dealul unde se află forticaţia.
“Din 300 de saşi, am mai rămas 25”, ne spune d-na Sara.
De asemenea, ne-a povestit că de când satul Viscri este în patrimoniul naţional, nu este permis să se aducă nicio schimbare localităţii: adică, fără asfaltarea drumului, fără geamuri termopane.
În sat s-a construit chiar şi un cuptor pentru cărămidă şi ţiglă, cu ajutorul căruia se fac materiale de construcţie ce se folosesc la restaurare.
Am întrebat-o apoi pe d-na Sara dacă în sat s-au menţinut tradiţiile de sărbători şi obiceiurile. Ne-a răspuns cu bucurie că, da. Obiceiurile de sărbători sunt aceleaşi ca peste tot în ţară: de Crăciun se merge cu colindatul, de Paşte se vopsesc ouăle şi se merge la Înviere, se face mâncare tradiţională, iar femeile încă mai frământă şi coc pâinea în casă.
Unul din regretele d-nei Sara este acela că, din păcate, comunitatea săsească s-a diminuat foarte mult de la revoluţie încoace. Adică din cca 300 de saşi, au rămas doar 25 şi tocmai din motivul acesta, nu se mai ţine slujba la biserica fortificată în fiecare săptămână, ci tot în a doua duminică, pentru că doar atunci mai vine preotul. Sărbătorile mari sunt un prilej pentru saşii din sat să mai poarte costumul lor tradiţional.
D-na Sara Dootz, amabilă şi mereu binedispusă, vorbitoare a 4 limbi străine, iubită de localnici, la cei 73 de ani ai săi întreţine biserica şi este totodată şi ghidul turiştilor ce vizitează cetatea şi satul Viscri.
Biserica fortificată de la Viscri
În jurul anului 1185, coloniştii saşi stabiliţi pe locul aşezării de astăzi, preiau o biserică de dimensiuni mici - 9,8 x 7,9 m, construită la începutul secolului al XII-lea.
În anul 1400, aşa cum rezultă din documentele găsite în arhiva bisericii, aşezarea, sub denumirea de ALBA ECCLESIA (Biserica Albă), este pentru prima oară menţionată documentar, ca localitate aparţinând districtului Rupea.
În 1449, aşezarea este declarată localitate liberă a scaunului Rupea. În 1494, aşezarea primeşte din partea casei oraşului şi provinciei Sibiu un ajutor constând în 8 guldeni pentru construcţii şi fortificaţii la biserică. În anul 1500, s-a făcut un recensământ în urma căruia se constată că populaţia aşezării numără 51 de gospodari, 1 învăţător, 3 ciobani şi 2 săraci.
În anul 1630, meşterul Johann Hartmann din Lovnic, construieşte în partea de nord a fortificaţiei bisericii un turn de 3 etaje, prevăzut la partea superioară cu balcon împrejmuitor, având rolul de culoar de strajă.
În 1638, localitatea Viscri suferă pierderi mari în urma unui incendiu. În anul 1715 se adună donaţii în bani de la bisericile evanghelice de pe întreg teritoriul Transilvaniei pentru consolidarea bisericii, care prezintă deteriorări grave.
În 1717 se repară şi se consolidează biserica.
În 1743 se înlocuiesc bolţile în stil gotic, precum şi culoarul de apărare situat deasupra naosului. În acelaşi an se desfiinţează culoarele de apărare ale fortificaţiei, construindu-se în locul acestora un culoar acoperit pentru depozitarea lăzilor de grâu.
Din decembrie 1999, cetatea şi satul Viscri sunt înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Se spune că, din cele 150 de fortificaţii din Transilvania, biserica din Viscri este a doua ca şi importanţă, după cea de la Biertan.
Cetatea, de cum o vezi, impresionează, nu atât prin dimensiuni (numărându-se printre bisericile fortificate mici), ci prin specificul ei care defineşte cel mai bine bisericacetate.
Modul simplu de viaţă, precum şi izolarea acestei aşezări şi-a impus amprenta pe stilul de construcţie. În urma săpăturilor arheologice efectuate la începutul anilor 1970, s-a demonstrat că biserica fortificată are forma actuală, în urma a 3 faze de construcţii. În prima fază, în actuala biserică au fost incluse părţi ale unei biserici care a fost construită la începutul secolului al XII-lea, cel mai probabil de către secui. Această primă biserică a fost biserica mică, tip sală. În cea de-a doua fază, în secolul al XIII-lea, s-a construit turnul principal în partea de vest a bisericii. Naosul a fost extins spre est, iar mai târziu şi sala a fost extinsă până la turn.
În timpul celei de-a treia faze a construcţiei, la sfârşitul secolului al XV-lea, biserica a fost transformată într-o biserică fortificată, în care naosului şi turnului de vest li se adaugă un culoar de apărare.
La mijlocul secolului al XVII-lea, aşa cum se poate vedea în inscripţii, s-a lucrat la turnurile de apărare. Recent, s-au primit fonduri şi au început şi alte reparaţii, de exemplu la orga bisericii şi la acoperiş, care, de altfel, s-a conservat destul de bine.
În biserică, am putut admira mobilierul vechi pictat şi ancadramentele laterale ale băncilor, care, de asemenea, au fost pictate tradiţional cu motive florale, viţă de vie şi ciorchini de struguri – motive decorative ce denotă recunoştinţa comunităţii pentru darurile oferite de natură.
D-na Sara, ne-a arătat apoi pe unde se face accesul în turnul bisericii şi am urcat pe nişte trepte înguste, ce-i drept cu frică, pentru că partea superioară a cetăţii este în renovare. Dar, a meritat! De sus, panorama satului este încântătoare: dealuri împădurite cât vezi cu ochii, livezi, iar în stânga se observă cimitirul săsesc. Tot în turn, este vechiul mecanism de la ceasul bisericii.
Pentru că vântul ne-a convins să coborâm după vreo zece minute, am mers să vizităm şi Muzeul de Etnografie din interiorul cetăţii. Aici pot fi admirate diferite obiecte ce au aparţinut comunităţii satului, de pildă „lăzile vecinătăţilor”.
D-na Sara ne-a povestit cum era orânduită lumea în biserică, pe timpul slujbei: “Bătrânii şi copiii erau aşezaţi mai în faţă, pe partea stângă, femeile stăteau pe partea dreaptă, iar băieţii asistau la slujbă de la etajul bisericii”.
Vecinătatea avea scopul unei asociaţii de ajutor reciproc în cadrul comunităţii satului. Aceasta era compusă din toate familiile care locuiau pe aceeaşi stradă. In satul Viscri existau 4 vecinătăţi care purtau numele străzii respective. În fruntea fiecărei străzi era ales pe timp de 2 ani un bărbat însurat care avea titlul de „părintele vecinătăţii”. Acesta era responsabil cu supravegherea şi organizarea lucrărilor ce trebuiau efectuate de membrii vecinătăţii, cum ar fi aprovizionarea preotului din sat cu lemne, munca voluntară din incinta bisericii sau a cimitirului ş.a.
Fiecare vecinătate deţinea o „ladă de vecinătate”, în care se aflau toate documentele scrise, precum şi evidenţa membrilor şi a lucrărilor efectuate în cadrul vecinătăţii respective.
Tot în muzeul de etnografie, puteţi vedea vase de ceramică, cărţi vechi, unelte agricole, presa de zdrobit fructele pentru vin, scândura pentru spălat rufele, obiecte de veselă, urcioare de sticlă sau de ceramică pictată, plosca, cuiere pictate din sec. al XIX – lea, căni de porţelan pictat, dulăpioare pentru condimente, mese, cărucioare, ceasuri de perete din lemn pictat, costume populare de mers la biserică – diferite, pentru fetele nemăritate, faţă de cele măritate; lăzi de zestre cu picturi tradiţionale – datând de la începutul secolului XX; diferite broderii şi ţesături cu motive geometrice şi florale colorate, leagănul pentru copii mici ş.a. Dar, mai ales, o puteţi admira pe d-na Sara ţesând la războiul vechi din 1743. Ne-a povestit că înainte, toate femeile din sat aveau război de ţesut, dar acum, doar dânsa şi încă o femeie, mai ţes la aşa ceva.
Proiectul „Şosetele de lână”
După vizitarea bisericii, am rugat-o pe d-na Sara să ne îndrume către casa unor artizani populari, pentru a cunoaşte mai bine oamenii şi satul. Fără să stea pe gânduri prea mult, ne-a spus: „Mergeţi la poştaşul satului şi spuneţi-i că v-am trimis eu!” Zis şi făcut! I-am mulţumit doamnei Sara pentru amabilitatea şi răbdarea dânsei şi am pornit către casa familiei Maria şi Panait Eugen, care e foarte aproape de cetate.
În minutele ce-au urmat, l-am cunoscut pe domnul Eugen, care lucra de zor la parterul casei şi făcea îmbunătăţiri pentru turiştii ce urmau să vină, fiindcă familia dânsului este una dintre gazdele din Viscri la care puteţi poposi pentru cazare şi hrană. Deşi avea multă treabă, a fost de-acord să stea puţin de vorbă cu noi şi să ne răspundă la câteva întrebări.
De pildă, ne-a confirmat ce auzisem noi, cum că izolarea, dar şi absenţa altor ocupaţii în afară de agricultură, au făcut ca pe la sfârşitul anului 1990 să apară proiectul “Şosete de lână naturală din Viscri”, iniţiat de un dentist german stabilit aici după revoluţie.
Şosetele croşetate din vechi pulovere de lână de către femeile din sat erau la început date în schimbul alimentelor (zahăr, ulei sau pâine), dar cum grămada de şosete a început să crească din ce în ce mai mare, cu timpul, trocul s-a transformat într-un adevărat proiect la care participă 125 de femei din sat (din totalul de 467 de locuitori ai satului!), reunite acum în cadrul unui ONG. Femeile tricotează aproximativ 10.000 de perechi de şosete, mănuşi, căciuli, pulovere sau papuci de pâslă, pe an, care ajung în Germania, de unde se vând în toată ţara sau la cafeneaua şi magazinul din Viscri.
Cei interesaţi pot vizita şi torcătoria unde se face sortarea după mărime, unde se împletesc şosete, pulovere şi fulare, profitul de pe urma vânzării acestora fiind singura sursă de venit pentru multe gospodării din Viscri. Am aflat ca soţia d-lui Eugen este chiar preşedinta ONG-ului şi că, bineînteles, este şi membră activă; d-nul Eugen ne-a arătat chiar şi catalogul cu produse realizate din lână: şosete, papuci, căciuli, mănuşi, pulovere, chiar şi „pamperşi” căptuşiţi, pentru că se pare că lâna absoarbe de patru ori greutatea ei şi este foarte potrivită şi în acest mod.
Prinţul Charles şi Fundaţia „ Mihai Eminescu”
Particularităţile aşezării au atras atenţia şi bunăvoinţa Fundaţiei „Mihai Eminescu”, care este patronată de însuşi Prinţul Charles. Unul dintre multele proiecte ale Fundatiei a fost renovarea bisericii şi a câtorva case din localitate.
Din când în când, atras de unicitatea acestui loc, Prinţul Charles poposeşte în Viscri, la una dintre proprietăţile pe care le deţine aici.
Text și foto: Ana A. Negru
Articolul a fost publicat în revista SATUL nr. 1.
