Tanti Maria din Vama Buzăului
Tanti Maria ne învață despre lucrurile cu adevărat importante în viață și ne dă o lecție de libertate în fața lucrurilor fără rost.
Tanti Maria din Vama Buzăului. Foto de Ana A. Negru
Are 88 de ani, provine dintr-o familie cu şapte fraţi şi trăieşte în această frumoasă casă ţărănească de lemn, de când s-a căsătorit. “Casa a fost construită între 1920 – 1923, după ce a venit omu’-meu din război. A lucrat împreună cu socrul”.
Pridvorul e lung, spaţios şi plin ochi cu begonii şi muşcate.
De grinda care dă spre exterior sunt atârnate legături mari cu ceapă.
Lemnul casei e înnegrit de timp, dar arată foarte bine. Acoperişul e din şindrilă. Grădina e plină cu flori bine îngrijite şi merii ţin puţină umbră. Curtea e mare şi animată de un cârd de raţe şi găini.
Tanti Maria ne invită înăuntru. Casa e extrem de curată şi bine întreţinută. Mobilierul este frumos, din lemn masiv vechi din 1910 şi i-a fost dat de părinţi la căsătorie ca şi zestre.
Pereţii bătrâni ţin demni câteva icoane, ce sunt încadrate cu grijă şi preţiozitate între nişte rame sculptate deosebit de frumos de foşti tâmplari din sat. Paturile sunt acoperite cu mai multe rânduri de cearşafuri, pături şi cuverturi ţesute chiar de tanti Maria, care încă mai are războiul de ţesut; ba chiar le-a învăţat şi pe fiice, una dintre ele ştiind să facă inclusiv ii tradiţionale.
Tot dumneaei a ţesut şi feţe de masă, pânză pentru cămăşi, draperiile de la ferestre şi preşurile de pe jos; unele în timpul căsătoriei, iar altele pe când era acasă la părinţi.
“Tot ce era pe noi, era lucrat de mână. Că de unde, din altă parte? Când a venit războiul, toate prăvăliile s-au închis şi n-aveai o pânză din care să-ţi faci ceva. Şi aşa că lucrai acasă: cu fuior, cu in, cu cânepă şi-ţi făceai tot ce aveai nevoie.”
Tanti Maria a prins multe momente grele: războiul, foametea, sărăcia. “Păi când aveam eu 16 ani, ştiam eu ce-i aia roşie? Poate că era pe-acolo prin Braşov, da’ cine mergea acolo?
Că n-aveai bani.
Şi-apoi mai era un lucru: pâinea ţi-o făceai, că era ruşine s-o cumperi. Atunci fiecare bărbat din familie ştia să facă cuptoare de pâine, aşa că în fiecare gospodărie era câte-un cuptor. Şi se făcea o moldă cu 14 – 16 pâini, de te ţinea două săptămâni. Câte două ore ţineai pâinea în cuptor, ca să fie coaptă, nu numai încălzită! Când era gata, o înveleai şi o puneai la cămară”.
Aici, povestindu-ne despre cum se făcea pâinea
În timp ce ne povesteşte, tanti Maria este desculţă şi spune că nu îi este frig deloc, deși în casă e cam răcoare.
“Când mi-e frig, ies afară, să mă bată soarele. Că am acolo un scaun. Eu sunt călită, că fac parte din generaţia care am umblat mult pe jos, desculţi. Şi n-avea lumea maşină, ca acum, nu era nici autobuz. Lumea mergea cu carul.
Că şi eu, de-aia am trăit atât, că am umblat mult pe jos. Când au făcut trenul la Întorsură, eram copilă la şcoală. Ştiu că şase ani au lucrat acolo la tunel, ca să avem şi noi tren. Numai că şi ăla era la Întorsură, nu aici aproape. Ehe, au fost şi bune, şi mai puţin bune.”
Tanti Maria s-a căsătorit la 23 de ani, are două fete şi trei nepoţi. În prezent, locuieşte cu una dintre fiicele dumneaei, care are grijă de gospodărie, creşte păsări, oi.
Cât priveşte accesul la informaţie, tanti Maria ne spune:
“Am televizor dincolo, la fată, da’ cine se uită la el? Muştele! Că eu am numai un ochi bun, celălalt nu e operat şi n-am de gând să-l stric şi pe-ăsta bun, uitându-mă la televizor.
Mie îmi trebuie să-mi văz poteca, să văz să-mi fac mâncare, astea-s importante!
Eu mi le ştiu pe-ale mele şi trăiesc cu ele”.
Înainte să plecăm, tanti Maria ne spune că cineva chiar a întrebat-o cum de-a reuşit să îmbătrânească aşa frumos, iar răspunsul pe care i l-a dat poate ţine loc de povaţă pentru noi toţi.
"-Domnule dragă, dacă îi umbla aşa mult pe jos ca şi mine şi dac-oi lucra cât am lucrat eu, atunci ai s-ajungi şi dumneata la vârsta mea!
Iar cea mai importantă dintre toate e liniştea casei. Înţelegerea e aur! Să ştii că vii acasă şi găseşti bucurie şi pace...”
Singurul regret al lui tanti Maria este că n-a trăit și soțul dumneaei mai mult: “De-avea omu’-meu zile mai multe..., dar nu aşa i-a fost să fie...”
Text și foto: Ana A. Negru
Pridvorul e lung, spaţios şi plin ochi cu begonii şi muşcate.
De grinda care dă spre exterior sunt atârnate legături mari cu ceapă.
Lemnul casei e înnegrit de timp, dar arată foarte bine. Acoperişul e din şindrilă. Grădina e plină cu flori bine îngrijite şi merii ţin puţină umbră. Curtea e mare şi animată de un cârd de raţe şi găini.
Tanti Maria ne invită înăuntru. Casa e extrem de curată şi bine întreţinută. Mobilierul este frumos, din lemn masiv vechi din 1910 şi i-a fost dat de părinţi la căsătorie ca şi zestre.
Pereţii bătrâni ţin demni câteva icoane, ce sunt încadrate cu grijă şi preţiozitate între nişte rame sculptate deosebit de frumos de foşti tâmplari din sat. Paturile sunt acoperite cu mai multe rânduri de cearşafuri, pături şi cuverturi ţesute chiar de tanti Maria, care încă mai are războiul de ţesut; ba chiar le-a învăţat şi pe fiice, una dintre ele ştiind să facă inclusiv ii tradiţionale.
Tot dumneaei a ţesut şi feţe de masă, pânză pentru cămăşi, draperiile de la ferestre şi preşurile de pe jos; unele în timpul căsătoriei, iar altele pe când era acasă la părinţi.
“Tot ce era pe noi, era lucrat de mână. Că de unde, din altă parte? Când a venit războiul, toate prăvăliile s-au închis şi n-aveai o pânză din care să-ţi faci ceva. Şi aşa că lucrai acasă: cu fuior, cu in, cu cânepă şi-ţi făceai tot ce aveai nevoie.”
Tanti Maria a prins multe momente grele: războiul, foametea, sărăcia. “Păi când aveam eu 16 ani, ştiam eu ce-i aia roşie? Poate că era pe-acolo prin Braşov, da’ cine mergea acolo?
Că n-aveai bani.
Şi-apoi mai era un lucru: pâinea ţi-o făceai, că era ruşine s-o cumperi. Atunci fiecare bărbat din familie ştia să facă cuptoare de pâine, aşa că în fiecare gospodărie era câte-un cuptor. Şi se făcea o moldă cu 14 – 16 pâini, de te ţinea două săptămâni. Câte două ore ţineai pâinea în cuptor, ca să fie coaptă, nu numai încălzită! Când era gata, o înveleai şi o puneai la cămară”.
Aici, povestindu-ne despre cum se făcea pâinea
În timp ce ne povesteşte, tanti Maria este desculţă şi spune că nu îi este frig deloc, deși în casă e cam răcoare.
“Când mi-e frig, ies afară, să mă bată soarele. Că am acolo un scaun. Eu sunt călită, că fac parte din generaţia care am umblat mult pe jos, desculţi. Şi n-avea lumea maşină, ca acum, nu era nici autobuz. Lumea mergea cu carul.
Că şi eu, de-aia am trăit atât, că am umblat mult pe jos. Când au făcut trenul la Întorsură, eram copilă la şcoală. Ştiu că şase ani au lucrat acolo la tunel, ca să avem şi noi tren. Numai că şi ăla era la Întorsură, nu aici aproape. Ehe, au fost şi bune, şi mai puţin bune.”
Tanti Maria s-a căsătorit la 23 de ani, are două fete şi trei nepoţi. În prezent, locuieşte cu una dintre fiicele dumneaei, care are grijă de gospodărie, creşte păsări, oi.
Cât priveşte accesul la informaţie, tanti Maria ne spune:
“Am televizor dincolo, la fată, da’ cine se uită la el? Muştele! Că eu am numai un ochi bun, celălalt nu e operat şi n-am de gând să-l stric şi pe-ăsta bun, uitându-mă la televizor.
Mie îmi trebuie să-mi văz poteca, să văz să-mi fac mâncare, astea-s importante!
Eu mi le ştiu pe-ale mele şi trăiesc cu ele”.
Înainte să plecăm, tanti Maria ne spune că cineva chiar a întrebat-o cum de-a reuşit să îmbătrânească aşa frumos, iar răspunsul pe care i l-a dat poate ţine loc de povaţă pentru noi toţi.
"-Domnule dragă, dacă îi umbla aşa mult pe jos ca şi mine şi dac-oi lucra cât am lucrat eu, atunci ai s-ajungi şi dumneata la vârsta mea!
Iar cea mai importantă dintre toate e liniştea casei. Înţelegerea e aur! Să ştii că vii acasă şi găseşti bucurie şi pace...”
Singurul regret al lui tanti Maria este că n-a trăit și soțul dumneaei mai mult: “De-avea omu’-meu zile mai multe..., dar nu aşa i-a fost să fie...”
Text și foto: Ana A. Negru
