SATUL, în viziunea pictorului Gheorghe Ciobanu

Gheorghe Ciobanu este un pictor naiv născut şi crescut în satul Bălţaţi din judeţul Iaşi, cunoscut atât în Romania cât şi peste hotare, unde a fost invitat să-şi expună lucrările începând cu anul 1996. Este un om plin de viaţă, cu zâmbet larg, fericit cu menirea lui de artist popular. Gheorghe Ciobanu este pictor naiv, adică fără studii de specialitate, dar în cazul lui, trecerea printr-o academie ar fi însemnat, probabil, pierderea ingenuităţii care-i individualizeazã creaţiile. Gheorghe Ciobanu face parte dintre acei oameni care şi-au urmat vocaţia. Pentru el “pictura este o şansă de a-l arăta pe Dumnezeu“.

- D-le Ciobanu, când aţi descoperit pasiunea pictatului?
În ce priveşte pasiunea pictatului, eu de mic copil am avut talent la zângălit, cu creionul ori cărbunele pe foi de hârtie, ori la cioplit diverse lucruşoare din lemn. Am făcut multe, multe schiţe, dar pentru culori n-aveam bani, iar când găseam la vreo bibliotecă şcolară un album de pictură, îmi lăsa gura apă, vorba aceea, după frumoasele flori ale lui Luchian sau după floarea-soarelui cea fără de seamăn a lui Van Gogh, ori după carele cu boi ale lui Grigorescu... Doar că tata nici că voia să audă de un liceu de artă - cum să fie zugrav un copil de ţarani? - aşa că m-a dat la o şcoală militară şi am plecat departe de satul meu, tocmai în Braşov.

- Ce a însemnat pentru dumneavoastră, ca artist, înstrăinarea de satul natal?
A fost greu. Ani de zile am stat printre străini, ba pentru copchii, că trebuiau să facă şcoală bună, ba pentru nevastă, că voia să trăiască la oraş, iar eu abia răbdam de dorul nemângâiat al satului meu, să-mi scot din ascunzătoare penelul şi să zugrăvesc tot ce-mi place, aşa cum ştiam: lumea închipuită în culori. Şi când am luat pensula în mână, apăi m-am ţinut de coada ei! N-am făcut studii de artă, am zugrăvit aşa cum o făceam în copilărie, fără să-mi însuşesc vreo tehnică anume ori să urmez vreunui alt deschizător de drumuri în pictura naivă, măcar că ştiu că au fost nume mari şi la noi, ca Niţă Nicodim, Ion Maric şi Aurora Naforniţă. Dar atunci, pentru mine, amintirile din sat erau aşa de vii, în culori atât de puternice, încat simţeam că mă doare carnea de pe mine dacă nu le revedeam măcar pe pânză, fiindcă nu puteam merge prea des acasă la părinţi. Şi aşa mi-am împânzit casa cu imagini cu satul meu, şi-apoi lumea care le-a văzut a zis că-s de expoziţie.


- Când aţi avut prima dumneavoastră expoziţie?
Prima expoziţie a fost când trecusem cu puţin de treizeci de ani, la Casa Armatei din Ploieşti, în 1979.

- Aşadar, pictatul a fost practic modul în care aţi fost mereu aproape de satul natal, chiar dacă fizic, eraţi atât de departe. Spuneţi-mi, vă rog, când v-aţi dat seama că dragostea de sat e mai puternică decât dorinţa de a face carieră la oraş?
Sunt ţăran ca şi părinţii mei şi deşi am vrut să fiu şi altceva şi o bună bucată de vreme am rătăcit prin lume, m-am trezit la vreme şi mi-am dat seama că nu-i de mine altă viaţă. Imediat după 1989, mi-am dat demisia din armată, am părăsit fără nici un regret universul cazon şi, cu toate protestele soţiei, m-am întors în sat, mi-am făcut o căsuţă de lemn, mi-am întins pânzele şi borcanele cu vopseluri pe iarbă, în mijlocul ogrăzii şi am pornit să pictez.

- Ce ne puteţi povesti despre satul Bălţaţi?
Bălţaţii mei de obârşie e un sat cu oameni cinstiţi şi vrednici. Aici îmi e sălaşul pentru vecie şi trăiesc cu mult drag. Am crescut într-un univers plin de candoare, împărţit, deopotrivă, între drag de viaţă şi drag de muncă, între trudă şi sărbătoare, într-o vieţuire sănătoasă şi după regulile date de Dumnezeu. Acum, satul a mai pierdut din pitorescul de altădată, din spiritul lui colectiv, oamenii şi-au mai pierdut modestia şi simplitatea, în încercarea de a se "moderniza". Dar, în mare, lucrurile au rămas în rostul lor şi legătura cu pământul e încă puternică.

- D-le Ciobanu, în tablourile dumneavoastră redaţi cu atâta bucurie viaţa la sat şi cred că oricine le priveşte captează acelaşi sentiment. De aici, înteleg că nu pictaţi doar pentru sufletul dumneavoastră, ci şi pentru a transmite această bucurie, a lucrurilor simple, celorlalţi. Aşa este?
Da. Sunt fericit când pictez şi când picturile mele plac oamenilor, când îi fac să se entuziasmeze pentru că regăsescnîn ele mici bucurii pierdute... Cum ar fi, de exemplu, să coseşti iarba vara, ori să culegi via toamna; să îngrijeşti animalele din şură, găinile din poiaţă, straturile de flori din grădină, să mergi la prăşit cu sapa în mână şi să fluieri în liniştea amiezii un cântec de dorul mândruţei tale. Lucruri simple, normale, care fac aşa de bine la suflet şi care se pierd...
Pentru mine, pictura este o şansă de a-l arăta pe Dumnezeu, pentru că atâta frumuseţe a pus în lumea aceasta, anume pentru bucuria oamenilor, încât n-ar trebui să existe pe lume oameni trişti, îngrijoraţi şi răi... Sigur, viaţa are barierele şi încercările ei, dar trebuie să ne facem timp şi să deschidem ochii larg, ca să conştientizăm frumuseţea lumii, perfecţiunea creaţiei Divine. "Bucuraţi-vă! Iubiţi-vă!" - ne-a învăţat Iisus Hristos, dar mulţi dintre noi trăim plini de furie şi de ură.
Ne trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi! Eu, când stau în genunchi şi pictez, mă rog la Dumnezeu să-mi dea şi mie puţină frumuseţe să pun în tablourile mele, din cea multă pe care el a pus-o în creaţia Sa. Iar când începe să se lege tabloul, să apară de sub pensulă, atunci simt o bucurie şi o plinătate care mă vindecă de toate relele şi mă face fericit. Şi ştiu că toate acestea sunt de la Dumnezeu! Iar când oamenii-mi spun, cei apropiaţi mai ales: "Băi, Ciobane, tabloul tău mă hodineşte când mă uit la el!", îmi dau seama că plata mea cea mai mare e că fac bucurie oamenilor. Mai mult de-atât, sunt copii în sat care sunt interesaţi de ceea ce fac, vin şi mă urmăresc la lucru şi îi învăţ şi pe ei să picteze.




- În ce împrejurări v-aţi dat seama că picturile dumneavoastră pot fi valorificate?
Pictez de mai bine de treizeci de ani, şi din aceştia, primii cincisprezece, am pictat fără să vând un tablou. Familia şi prietenii mă lăsau să-mi urmez chemarea artistică, tratând-o mai mult ca pe o scrânteală, ca pe un moft. Dar când, printr-o împrejurare norocoasă, am ieşit în expoziţii republicane şi internaţionale, la Saloanele şi Bienalele de artă naivă, de pictură, dar şi de sculptură (icoane), mi-am dat seama că pictura mea face ceva parale, după cum scriau criticii. Şi, puţin câte puţin, s-a aflat de mine şi în ţară, şi în străinătate, mai ales după un moment foarte special, când un ambasador mi-a vizitat expoziţia, mi-a cumpărat două tablouri (la un preţ care m-a lăsat mut, că n-avusesem până atunci niciodată atâţia bani în buzunar) şi m-a invitat să lucrez trei luni de zile, sponsorizat de Banca Austriei. Am mai fost apoi chemat la expoziţii în Elveţia, Franţa, Spania, Germania, şi am vândut tablouri chiar şi în Statele Unite şi Australia. După fiecare succes m-am întors înapoi la mine în sat, am dat jumătate din bani săracilor, aşa cum fac de fiecare dată când câştig ceva din arta mea. De restul, am cumpărat vopseluri, apoi am intrat în "pătrăţica mea" şi am reînceput să lucrez, negândindumă la câştig, ci doar la bucuria trudei mele. Dacă n-am alte invitaţii, mă duc cu tablourile mele şi pe la târgurile de prin sate, şi mai vând şi pe acolo. La 65 de ani, cu mica mea pensie de fost maistru militar şi cu ce câştig pe tablouri, mă descurc, mulţumesc lui Dumnezeu. Nici nu pun mare preţ pe un "standard" de viaţă ridicat, pe protocol, ci îmi place să trăiesc simplu şi sunt împăcat cu mine şi cu Dumnezeu.

- Aveţi o viziune aparte asupra satului, adeseori, de-a dreptul ingenioasă.
Viziunea asupra satului şi naturii văzute ca un cosmos rotund, asta mă deosebeşte, se pare, de ceilalţi pictori naivi, câţi mai sunt ei. Aceste universuri ale satului le închid în modele rotunde, sferice, anume pentru a se vedea, progresiv, detaliile, de la cocoşul care cântă dimineaţa, până la zorile trandafirii care se ridică deasupra vâlcelelor din marginea satului şi dezgolesc turla ascuţită a bisericii. Toate se văd, toate sunt înlănţuite, toate compun imagini complete. Prin concentrarea mea asupra detaliului vreau să arăt perfecţiunea lucrului lui Dumnezeu, frumuseţea şi poezia Creaţiei Sale. Lumea este frumoasă aşa cum a făcut-o El, iar nu cu pete, haşuri, simboluri, cum e figurată de unele viziuni moderne, cu interpretări care mie îmi sunt străine, căci nu le înţeleg şi mi se pare că nici n-a trecut Dumnezeu pe acolo. Poate carele mele cu fân, pline de îndrăgostiţi, ori caii înaripaţi care zboară cu oameni despuiaţi, aşa cum i-a făcut Dumnezeu, au o oarecare nuanţă de fantastic, dar şi de erotism năstruşnic, pentru că ritualul iubirii, magia, fac şi ele parte din viaţa satului. Dar mai presus de toate, pentru mine, "vioara întâi" a picturii mele o reprezintă armonia culorilor. Ele fac să vibreze personajele mele, să freamăte de viaţă.









- D-le Ciobanu, cum era atmosfera în sat, în perioada sărbătorilor de iarnă?
Satele din Moldova din vremea copilăriei mele aveau încărcătura lor de frumuseţe, bucurii multe dar şi încercări cu perioade de dificultaţi, care de fapt ne făceau mai căliţi, mai puternici. Am pictat multe peisaje de iarnă. Femeia cu povara în spate, emană mai degrabă vrednicie şi putere, decât una care ar sta lângă vatra fără foc tânguindu- se. Mişcarea ei cu povara în spate animă şi dă sens uliţelor satului, ca şi biserica, ce intrã în unduire cu toate.


În sat la noi, momentul sărbătorilor de iarnă cu colindători şi urători este de departe cel mai iubit, nu numai de copii ci de toată suflarea. Am pictat acest peisaj de iarnă cu urători, aşa cum arăta când mergeam şi eu cu uratu’. Încălţaţi cu opinci în care puneam paie să ţie cald şi cu beţe în mâini să ne apărăm de câinii celor care nu prea voiau să primească urătorii, dar noi ne apăram vitejeşte cu beţele (de câini) îi uram şi le luam colacii şi plecam mai departe să urăm tot satu’.






Dupã sărbătorile de iarnă, urmează Boboteaza, când preotul satului venea cu sfinţitu’ caselor. Timpul Bobotezei este timpul când gerul îşi face de cap. Bătrânii satului spuneau că “Acu’ crapă ouăle corbului”.


În tablourile mele m-am lăsat inspirat şi de obiceiurile şi sărbătorile din sat. Categoric în satul copilăriei mele, cu cât viaţa era mai modestă sau simplă cu atât trăirile unor momente, evenimente sau sărbători, parcă intrau într-un fel de fantastic sau edenic. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce a fost cu bune şi cu mai puţin bune. Acum când privesc la noile generaţii de copii, mă-ncearcă un moment nostalgic. Copiii nu mai sunt aşa entuziaşti la lucruri simple, la momente sărbătoreşti.

Ceva s-a pierdut?
Se umblă în rătăcire?
Scara de valori s-a răsturnat?
Unde o fi cheia?

Interviu de Ana A. Negru
Picturi: Gheorghe Ciobanu