Rămâi cu noi, Doamne, că se face seară!

În Transilvania, biserica şi-a asumat acest rol, nu doar în comunităţile ortodoxe, ci şi în cele catolice şi protestante. În localităţile săseşti, de altfel, biserica a căpătat chiar mai multe valenţe, fiind deopotrivă loc de refugiu în calea năvălitorilor, loc de păstrare a proviziilor şi loc de judecată pentru cei care au încălcat normele – scrise sau nu – ale satului. Saşii îşi construiau întreg satul în jurul bisericii, aceasta din urmă fiind centrul în jurul căruia gravitau oamenii, gospodăriile şi, în definitiv, întreaga viaţă a comunităţii. Până recent. La începutul secolului XXI, în România trăiau circa 600.000 de persoane de etnie germană, majoritatea grupate în Transilvania (saşii) şi Banat (şvabii). Deportările în Uniunea Sovietică care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial şi emigrarea masivă a etnicilor germani în anii ‘80 şi ‘90 au schimbat însă radical demografia celor două provincii. Astăzi, conform recensământului din 2011, în România mai trăiesc circa 36.000 de germani, dintre care 17.500 în Transilvania şi puţin peste 15.000 în Banat. Situaţia este şi mai dramatică dacă o raportăm la mediile de reşedinţă, urban şi rural. Astfel, din cei 17.500 de saşi ardeleni, doar circa 7.000 mai trăiesc în sate. 7.000 de suflete, majoritatea bătrâni, mai au astăzi grijă de cele aproximativ 130 de biserici evanghelice săseşti. Consecinţă a depopulării, multe biserici se află astăzi într-o stare avansată de degradare. Chiar sate întregi au fost părăsite (Mighindoala şi Gherdeal, din judeţul Sibiu), bisericile rămânând pradă ploilor, ninsorilor, vegetaţiei şi vandalilor. BISERICA SĂSEASCĂ DIN SATUL BOD „Trebuie să acceptăm că nu le putem salva pe toate”. Sunt cuvintele lui Manfred Copony, unul dintre puţinii saşi reîntorşi din Germania, astăzi curator al bisericii evanghelice „Sf. Nicolae” din Bod, (în dialectul săsesc, Brenndorf sau „satul ars”). Un sat ascuns între dealurile Ţării Bârsei, puţin mai la nord de Braşov, care a trecut, la rândul său, prin drama plecării saşilor. Procesul de restaurare a bisericii În decembrie 2013, biserica săsească din Bod a găzduit, pentru prima dată în ultimii 13 ani, o slujbă religioasă. Pentru mica comunitate a saşilor bodeni, slujba din 8 decembrie a fost un eveniment pe cât de firesc, pe atât de înălţător, căci a marcat finalul lucrărilor de restaurare a interiorului după ce, pentru mai bine de un deceniu, lăcaşul a fost închis din cauza pericolului de prăbuşire a acoperişului, consecinţă a unui cutremur din 1990. La slujba de inaugurare, oficiată de preoţii Peter Klein, de la parohia Sânpetru (Petersberg) şi Andras Pal din Prejmer (Tartlau), împreună cu episcopul Reinhart Guib, au participat circa 150 de persoane: cei câţiva saşi rămaşi în localitate, enoriaşi din localităţile din jur, dar şi saşi bodeni stabiliţi în prezent în Germania. Începând cu 2014 și până în prezent, biserica găzduieşte slujbe regulate (o dată la 3 săptămâni, având în vedere numărul mic de enoriaşi) şi va fi, pe viitor, deschisă vizitatorilor. Trecutul, adus la lumină Ridicată în jurul anului 1300, dar reconstruită aproape în întregime între 1802 şi 1806, biserica din Bod se înscrie între lăcaşele de cult care nu mai păstrează fortificaţiile originale şi care, aşadar, prezintă o importanţă mai mică pentru autorităţi şi finanţatori. Nu înseamnă, însă, că este lipsită de valoare, căci fiecare modificare adusă construcţiei aminteşte de momente din istoria comunităţii care, altfel, ar fi date uitării. La Bod, prăbuşirea vechii biserici şi ridicarea celei noi sunt, de altfel, marcate chiar pe fundaţia altarului şi a orgii: „Un neaşteptat cutremur în anul 1802, ziua de 20 octombrie, a sosit la amiază, cand oamenii mâncau. Atunci s-a dărâmat al nostru turn; pentru noi a fost o spaimă mare. Dumnezeu de sus fie preamărit, din nou ne-a dat ajutor. În biserica nouă se poate auzi din nou Cuvântul Domnului, când cealaltă s-a prăbuşit în onoarea lui Dumnezeu”. În pofida distrugerilor şi modificărilor suferite de-a lungul vremii, biserica păstrează încă crâmpeie de istorie medievală: o cristelniţă de piatră, în formă de potir, datând de la finalul secolului XV (mai precis, din 1491), secol în care localitatea a cunoscut atât năvălirile turcilor, cât şi asediile lui Vlad Ţepeş. Despre acesta din urmă, se spune că ar fi pustiit satul prin foc, în 1457, supraviețuitorii fiind luați prizonieri în Valahia şi ulterior traşi în ţeapă, conform unui incunabul apărut la Strasbourg, în 1500. De mare însemnătate sunt şi cele 4 covoare anatoliene pe care biserica le adăposteşte, dar şi altarul, datând din 1869 şi reprezentând pe Mântuitorul în Grădina Ghetsimani. Orga bisericii datează din 1816, fiind electrificată mai bine de un secol mai târziu, în 1957. Are 24 de registre şi aşteaptă încă, răbdătoare, ziua în care va răsuna din nou. Clopotele au şi ele povestea lor. Cel mai vechi dintre ele, de bronz, datează din 1846, iar celelalte 3, din oţel, au fost aduse în 1923 din Apolda. Acestea din urmă înlocuiesc pe unul mai vechi, donat în timpul Primului Război Mondial pentru fabricarea tunurilor de luptă. Pentru ca jertfa să nu fie uitată, unul dintre clopote poartă cu sobrietate următoarea inscripţie: „Sora care a cântat aici a răsunat pe câmpul de luptă”. De unde au provenit banii pentru restaurare Astăzi, toate aceste mărturii ale trecutului sunt din nou aduse la lumină. Evident, nu fără eforturi financiare. Din contribuţiile saşilor bodeni din Germania, reuniţi în Comunitatea sătească a Bodenilor (Dorfgemeinschaft der Brenndörfer) au fost finanţate, în 2004, lucrările de reparare a acoperişului. După alţi nouă ani, din donaţiile membrilor Comunităţii, dar şi din banii obţinuţi în urma vânzării de catre comunitatea evanghelică din Bod a unei case retrocedate, s-a finanţat prima etapă a renovării. Restaurarea plafonului, lucrările de drenaj şi pietruire în curtea bisericii au fost realizate în primăvara anului 2013 şi au costat nu mai puţin de 38.000 de euro. Restul sumei, de circa 30.300 de euro, a fost acoperit de guvernul Germaniei, din fondurile Ministrului Delegat pentru Cultură, la solicitarea asociaţiei saşilor bodeni. Astfel, în toamna lui 2013, au fost finalizate şi lucrările de renovare la interiorul clădirii, făcând posibilă reluarea de către biserică a rolului său firesc, de protector al istoriei şi tradiţiilor, catalizator al comunităţii, centru cultural şi spiritual. Când satul din amintire rămâne „acasă” Restaurarea nu ar fi fost posibilă în absenţa unei „colaborări strânse dintre comunitatea saşilor rămaşi în comuna Bod şi asociaţiile saşilor plecaţi în Germania, Austria şi alte ţări ale lumii”, susţine dl. Siegbert Bruss, sas născut la Bod, în prezent preşedinte al asociaţiei saşilor bodeni şi redactor şef al revistei „Siebenbürgische Zeitung“ din München, cea mai importantă publicaţie a saşilor din toată lumea. Siegbert Bruss şi mii de alţi saşi plecaţi din ţară, înainte sau după Revoluţie, rămân în continuare aproape, chiar dacă mai mult sufleteşte, de tot ceea ce au lăsat în România – rude, morminte, case şi biserici, străzi cu salcâmi şi dealuri mirosind a soc. „Saşii bodeni nu şi-au uitat originile, istoria şi obiceiurile din Transilvania. Mulţi saşi au răspuns acestui apel (n.r. de strângere de fonduri pentru renovarea bisericii), demonstrând că nu şi-au uitat meleagurile natale”, povesteşte dl. Bruss. Asociaţia pe care o conduce editează şi o publicaţie bianuală, „Briefe aus Brenndorf” (Scrisori din Bod), dar şi cărţi şi DVD-uri, toate activităţile fiind finanţate din contribuţia membrilor. D-nul Bruss s-a numărat printre saşii care s-au reîntors în ţară pentru a participa la renovarea bisericii. Speră ca lucrările realizate să tragă un semnal de alarmă în rândul românilor şi celorlalţi locuitori din zonă cu privire la patrimoniul săsesc, mult prea valoros pentru a fi dat uitării. Deschiderea către cultura saşilor, cunoaşterea tradiţiilor lor şi transmiterea lor mai departe către generaţiile viitoare sunt astăzi singurele soluţii pentru salvarea unei civilizaţii care a clădit cetăţi, a format personalităţi şi şi-a pus amprenta asupra istoriei Transilvaniei pentru mai bine de opt secole. „Este o civilizaţie europeană care merită recuperată şi cunoscută pentru a fi valorificată în prezent și viitor”, conchide dl. Bruss. Depinde însă de noi. Între timp, în lupta cu uitarea, clopotele bisericii din Bod continuă să bată. „Rămâi cu noi, Doamne, că se face seară!” (Inscripţie pe unul din clopote, cel care anunţă venirea serii.) Text și foto: Anamaria Răvar Mulţumiri lui Manfred Copony, curator al bisericii evanghelice din Bod, care a susţinut, organizat şi supervizat lucrările de restaurare şi căruia i se datorează, într-o mare măsură, succesul iniţiativei.