Maria

O cameră, din paie şi lut, cu o fereastră murdară şi pământ pe jos.
Un pat... şi o masă. Atât încape în odaia minusculă în care îşi duce veacul.
Un blid de mâncare. Atât primeşte în fiecare zi... de la un străin.
Un secol. Cam atâtea primăveri a numărat.
Un simţ pierdut. Vederea.
O lacrimă. Mai multe, de fapt, a vărsat când am întâlnit-o.
O întrebare:
- De ce mă ţine Domnul atât pe pământ? Pentru că eu vreau la El, mamă, vreau la El!
O uşă închisă.
O umbră în dreptul ei... a dispărut.
O lacrimă, acum, a mea!

Text și foto: Adrian Popa