Lumea mitică a satului românesc. Timpul Rusaliilor

Noi, oamenii recenţi, trăim într-o lume dezvrăjită, lume pe care o putem vedea cu ochii şi o putem cunoaşte cu toate simţurile. În opoziţie cu lumea noastră reală, concretă, ţăranii au trait mereu simplu şi firesc legaţi de pământ, în bună prietenie cu locul, timpul, cu natura şi au privit dintotdeauna viaţa altfel decât oamenii moderni ai timpurilor noastre. Ei credeau că, pe lângă lumea în care trăim, mai există o lume paralelă, nevăzută, rar întâlnită, numită în popor lumea cealaltă, tărâmul celălalt - tărâm la care se face mereu referire în basmele populare româneşti. Eroii, iniţiaţii, trec mereu în tărâmul de dincolo pentru a aduce câte ceva de acolo, apa vie sau apă moartă. În lumea arhaică exista mereu un Aici şi un Dincolo. Cealaltă lume pare să fie un tărâm fabulos, greu de atins, plin de primejdii, de contradicţii. Tărâmul celălalt, reprezintă inversiunea simbolică a acestei lumi. Cealaltă lume este tot ceea nu este lumea reală. Stările schimbătoare, imprevizibile ale celeilalte lumi modelează atât lumea reală, palpabilă cât şi activităţile umane în desfăşurarea lor. Formele mediate de comunicare dintre cele două lumi (farmecele, descântecele, vrăjile) sunt constituite şi dotate cu sens doar de către cei din lumea reală. Fiinţele fabuloase ale satului Lumea mitică a satului românesc e populată de personaje având valenţe în mare parte negative. Unele dintre ele sunt bune, altele rele, după cum sunt şi oamenii. Fiinţele fabuloase pot pătrunde cu uşurinţă în lumea reală, în anumite perioade de vulnerabilitate temporală (la trecerea zilei spre noapte, la miezul nopţii, la solstiţii, în perioadele de post şi restricţii). Ele provoacă o ieşire din timpul diurn cunoscut, aducând dezordine, provocând răul, sau dimpotrivă ajutând oamenii să devină mai buni. De cele mai multe ori, li se atribuie nenorocirile ce se abat asupra satelor sau gospodăriilor. Locurile unde se ştie că trăiesc aceste personaje sunt ocolite (hăţişul pădurii, poteci neumblate, răspântii, văi adânci), devenind locuri rele. Oamenii se tem de ele, chiar şi atunci când sunt bine intenţionate, le respectă, le tolerează şi evită să le supere, sau să le ofenseze în vreun fel. Alteori, pentru îndepărtarea lor, le sunt îndeplinite dorinţele sau li se oferă daruri. Rusaliile La 50 de zile după Paşte, se sărbătoreşte Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostolii Domnului (Rusaliile), cărora li s-a dat putere divină, spre convertirea tuturor oamenilor. Sărbătoarea populară care se celebrează în aceeaşi zi cu Cincizecimea este dedicate spiritelor morţilor. Creştinii sărbătoresc Rusaliile timp de 3 zile, în zona Moldovei şi a Transilvaniei, 7 zile în zona Munteniei şi a Olteniei, iar în zona Banatului, timp de 8 zile. Perioada din preajma Rusaliilor, când sacrul şi profanul se contopesc este şi perioada când îşi fac apariţia aceste duhuri capricioase, neliniştite, care hoinăresc prin văzduh. Rusaliile reprezintă perioada de timp de la începutul verii când timpul sacru reînvie şi duhurile se dezlănţuie provocând freamăt în lumea oamenilor. Reprezentări mitice feminine, Rusaliile sunt femei fabuloase. În mitologie sunt un fel de vestale care amintesc de riturile protecţiei şi fecundităţii agrare ale zeiţei Ceres. Ielele Se spune că ele au fost cândva fetele sau slujnicele lui Alexandru Machedon, împăratul; când acesta a primit în dar 3 vase cu apă vie, fetele au furat apa, au băut-o şi au zburat în lume, prefăcându-se în zâne rele nemuritoare. O altă legendă spune că ele zboară în căutarea calului lui Machedon, pe care nu-l vor găsi până în vremea de apoi, când se vor duce cu el în rai. Ele umblă în cete de 3 sau 9, cântând şi jucând noaptea prin văzduh. Oamenii se tem de ele pentru că au putere mare asupra muritorilor, de aceea le spun: zâne, frumoasele, fecioarele, rusalii, măiestre, şoimane, puternice, doamne, împărătesele văzduhului, cu toate că ştiu şi numele lor adevărate: Ruja, Rujalina, Trandafira, Cosânziana, Sânziana, Ruxandra. Zânele au aripi şi părul despletit, zboară îmbrăcate în veşminte albe şi poartă coroane preţioase. Ele cântă frumos, dar straniu. Uneori răpesc feciori frumoşi, ca să joace cu ele; flăcăul ademenit devine pentru o vreme vizitiul lor. La întoarcerea în lumea reală el nu are voie să le dea în vileag, altfel e pedepsit cu boala sau chiar cu moartea. Într-un basm, un tânăr vede ielele dansând şi fură haina uneia dintre ele. Zâna este nevoită să-l urmeze, dar, când voinicul greşeşte şi se uită înapoi, ea îi trage o palmă zdravănă, îşi ia hainele şi fuge. Abia a treia oară reuşeşte voinicul să nu privească în urmă. Se însoară cu zâna, dar îi păstrează hainele bine ascunse. La o nuntă, zâna îi cere soţului hainele ca să danseze mai frumos şi pleacă cu ele. Mituri din satul Copăcel Măiestrele În Transilvania, în mitologia populară din Ţara Făgăraşului, mai precis în satul Copăcel oamenii vorbesc despre Măiestre. În nopţile senine de vară frumoasele făpturi cântă un cântec de o armonie nepământeană. Bătrânii din Copăcel povestesc că atunci când se aude peste sat sau păduri cântecul Măiestrelor, e semn că în lume şi în ţară se instalează pacea. Profesorul Ion Funariu, originar din Copăcel, îşi aminteşte cum moşul lui i-a relatat că în iulie 1944 localnicii care veneau de la fân prin pădure, noaptea pe lună plină au auzit cântecul Măiestrelor. Tot satul s-a bucurat atunci, ştiind că e un semn de pace. Al doilea război mondial s-a încheiat un an mai târziu. Din păcate, în sat şi împrejurimi, de multă vreme Măiestrele nu ş-au mai făcut simţită prezenţa... Capra lui Siriman Tot la Copăcel, localnicii mi-au povestit despre un alt mit referitor la un duh al pădurii, numit în popor Capra lui Siriman. În credinţa populară din Ţara Făgăraşului, în special în satul Copăcel, există o căprioară fabuloasă, o fiinţă cu cap de căprioară şi trup de pasăre, numită Capra lui Siriman/Şiriman/ Şandru. În nopţile liniştite de vară, ea scoate sunete de alarmă, semn că în apropiere se află duşmani. De aceea, cel care aude sunetele acestui duh al pădurii îşi ia toate măsurile pentru a se apăra. Cele mai multe legende autohtone despre această fiinţă fabuloasă, atestă intenţiile ei pozitive: acelea de a prevesti pericolul sau primejdia ce îl paşte pe acel ce se aventurează noaptea prin locuri neumblate. Există, însă, şi localnici din Copăcel care povestesc că, aflându-se noaptea prin hăţişurile pădurii atraşi de sunetele nemaiauzite, şi-au găsit sfârşitul şi nu s-au mai întors niciodată acasă. Bătrânii spun că trebuie să ai urechea ascuţită şi să-ţi dai seama dacă duhul acesta îţi vrea binele sau răul. Dar în acelaşi timp să nu te încrezi prea tare în ceea ce auzi. Mulţi bărbaţi, plecaţi seara după lemne în pădure, nu s-au mai întors niciodată la familiile lor, dispărând cu căruţă cu tot. Şoimanele din Comăna de Jos şi Gura Văii La Comăna de Jos, tot în Ţara Făgăraşului (unde oamenii se tem de şoimane, pentru că cine le vede sau le aude paralizează), întâlnim parabola lui Benci. Leica Bucură povesteşte despre păţania lui Benci de care „tot satu’ ştie” . Benci a găsit inele de la şoimane, care i-au purtat într-adevăr noroc, dar pe invers. Se zice că Benci avea o curea cu zale din „inele de corn”de la Sânziene. „Când o venit din Bucureşti s-o dat mare c-o avut noroc, că l-o ajutat şoimanele, co găsit inele din corn de vită.” La început Benci umbla să se însoare cu o fată bogată, el fiind sărac„ca deştiu”,/i>. A dat peste inele de la Sânziene şi dus a fost tocmai la Bucureşti; „acolo o prăpădit tot, tot, căci Benci era un prăpăditor”. A avut la început noroc cu inelele de la Sânziene, dar i-au purtat un noroc rău. „O fost bogat, lăudat, c-o găsit inelele şoimanelor, dar ce folos?! O fost domn la Bucureşti, da nicio fată nu s-o dus după el, pentru că vorba cântecului”, zice leica Bucură: „De-ar avea badea avea / Numa-o vacă şi-un viţel/ Tot m-aş duce după el/ Da’ bădiţa n-are, n-are numai o curea cu zale/ şi pe toate tot inele/ Sărăcia toată-n iele.” Ielelor le place mult să danseze, îşi aleg pentru joc locuri părăsite: poieni răspântii, dar pot dansa şi în văzduh, sau pe garduri, sau streşini. Horele lor se aud, dar puţini le văd. Locurile de pe pământ pe care joacă ielele rămân arse şi neroditoare. Sătenii din Gura Văii, zona Făgăraş, povestesc şi ei despre urmele lăsate de şoimane în holdele de grâu. În memoria oamenilor din sat ele sunt nişte „frumoase care zboară”, fără ca nimeni să le poată vedea. Sătenii povestesc nepoţilor despre „roatele bătucite” lăsate de şoimane în mijlocul holdelor, la seceriş. Credinţe populare în timpul Rusaliilor Se zice că trebuie să respecţi zilele ielelor. Acestea încep de sâmbăta seara, înainte de Duminica Mare sau de Rusalii şi ţin până în ziua de luni după-amiaza din săptămâna a doua de după Rusalii, când pleacă de unde au venit. În această perioadă, cei vii duc ofrande sufletelor răposaţilor împiedicândule să mai zăbovească în această lume. Cine munceşte în zilele ielelor e aspru pedepsit: ele stârnesc vânturile mari, aduc grindină, iau laptele vacilor sau le omoară, iau copii mici sau aprind casele celor ce nu le arată supunere. Cine are de umblat noaptea şi se teme de dânsele, trebuie să poarte cu el usturoi şi pelin. “Dacă auzi vara cântând şoimanele, să te pui cu faţa în jos”, ne sfătuieşte leica Bucură; „să nu le asculşi cum cântă, nici să te ridici, până ce nu s-or ridica şi ele în zbor; dacă le asculţi se zice că te pocesc”. Pentru că au crezut în aceste mituri, oamenii le-au consacrat adevărate rituri. Poveştile şi miturile prind viaţă şi oferă oamenilor posibilitatea de a circula, la nivel simbolic, între cele două lumi - cea reală şi cea imaginară. În acest fel, oamenii pot ajunge pe celălalt tărâm şi-napoi. Oamenii din satele bătute la pas: Comăna de Jos, Gura-Văii, Copăcel cred încă în existenţa acestei lumi paralele, nevăzute, ei se raportează la ea, ştiu că, încălcate anumite interdicţii aduc după ele răzbunarea fiinţelor din lumea nevăzută. Am întâlnit situaţii chiar şi în satele despre care am vorbit, în care deşi vârsta, experienţa deţinută în comunitate i-ar recomanda drept buni povestitori, interlocutorii nu doresc sa contribuie la circulaţiia poveştilor şi întâmplărilor despre fiinţe fabuloase contestându-le credibilitatea, utilitatea şi funcţionalitatea, subordonând caracterul oral celui scris (a cărui importanţă şi valoare cred ei primează). La extrema cealaltă putem observa tineri şi adolescenţi care preiau, prelucrează şi adaptează discursul celor vârstnici (pe care îl cunosc sau îl recunosc sau cu care au venit în contact în mod întâmplător) şi care se lasă seduşi (sau cel pu_in convinşi) de calităţile, puterea şi faptele acestor fiinţe demonice. Există şi astăzi oameni, nu numai cei trăitori în mediul rural, care găsesc natural avertizările şi explicaţiile de genul: nu se povesteşte seara despre strigoi pentru că poţi fi bântuit, nu se lucrează în zi de sărbătoare pentru că poţi să paralizezi, se pregăteşte o cină ursitoarelor pentru a le îmbuna, nu e bine să treacă pisică pe sub sicriu, altfel mortul se face strigoi, se aduc ofrande sufletelor celor răposaţi pentru ca acestea să nu rătăcească în lumea noastră şi multe altele. Text şi foto: Roxana Cornea Vă reamintim că revista SATUL este disponibilă la Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", la librării din Braşov: Şt. O. Iosif, Okian, Predania; la Muzeul de Etnografie Braşov şi, de asemenea, o puteţi comanda şi direct de la redacţie, trimiţându-ne solicitarea pe e-mail.