La bunica Doi
Nu de altceva, ci pentru că respiră mântuire ne atrag obiectele vechi.
Au lăsat în urmă timpul, în învârtirea lui năucă, timpurile acestea senile în realitate mici şi înguste la suflet care dau să ne macine la moara meschinariilor curente.
Copilărie cu parfum de gutui
Din astfel de motive cred că mă întorc şi eu mereu „la Bunica”. Blânde şi cuminţi, ferestrele, patul şi paharele, mesele, ivărele şi ceasul însuşi stau înţelepte să le mângâie ea, lumina.
Mereu am zis (of, recunosc – nu am zis, dar jur că mi-ar fi plăcut să o fac) că nu e adevărat că timpul vindecă totul.
De fapt, el nu a vindecat şi nu va vindeca niciodată nimic, deci cu atât mai puţin totul. Timpul e, necesar, însă esenţial de insuficient, numai scena pe care omul decide ce fel de piesă să joace. Aici e indiscutabila dovadă, după cum am afirmat întotdeauna (bine, nu prea am afirmat niciodată, totuşi am visat adesea), că avem vocaţia fericirii: putem opta pentru ratare şi pentru iad.
Dar să ne hotărâm odată pe ce cale apucăm. E mult mai uşor să moţăi căldicel şi să împarţi laş cuvintele în două.
Căci dacă Bunica nu mai e aici, unde e? Numai nebun de disperare – doar atunci e demn de crezut un ateu.
Poate de aceea numai durerea, când alegi să nu îţi desfigureze zâmbetul şi să nu îţi otrăvească lacrimile, te împiedică să te mai piteşti după vorbe, după figuri de stil şi după deconstrucţii.
Nu te mai lasă să amâni şi te pune faţă în faţă cu stringenţa adevărului – adevărul că adevărul adevărat e anterior, cu adevărat, adevărului absolut pe care şi-l arogă arogantul idol al minţii, al pretinsei minţi şi al pretinsei raţiuni. Adevărul, de pildă, că nu afli realmente semnificaţia vocabulei „durere” decât dacă îţi prinzi degetul în uşă; adevărul durerii pe care nu o înţelegi (încă o dată, aceasta şi e păcăleala, mai potrivit ar fi „o trăieşti”) decât dinăuntru; adevărul că nu altundeva decât în inima în-durerată a lui Dumnezeu este iadul.
Adevărul că nu pentru că e alcătuită din fotoni luminează lumina, ci luminează – o, da, da, da, deoarece aceasta nu e o metaforă, aşa cum comod şi călâi ne mai este să credem –, prin fotoni, din iubire. Adevărul că nu ştii ce înseamnă „libertate” decât dacă, după acestea toate, singurele ce îţi arată cât de rob ai fost până acum, priveşti cerul cu stele. Luna şi cu soarele, codrul cu izvoarele.
Text şi foto: Andrei Baciu
