Mărturisiri

La bunica


Nu cred că oamenii mănâncă icre negre pentru că le place, ci pentru simplul motiv că sunt icre negre. Şi chiar nu e adevărat că între Frumos, Adevăr şi Bine se află nişte prăpastii adânci. Din contră!
La bunica
Casa bunicii la ceas de noapte vegheată de stele și lună
Mă rog, oricum, nu ştiu, uneori îţi vine să ţii pentru tine toate cuvintele temându-te ca nu cumva indiscreţia pe care le-o imprimi pe cât de uman, pe atât de nevolnic să nu tulbure cu stridenţa ei liniştea aşternută domol împrejur. Însă da, aşa este, există locuri pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ în speranţa că, în veacul atoatenegător, ne-om întâlni cu noi înşine. Un astfel de loc este cel căruia, de când mă ştiu, îi zic „la bunica”. Aici a locuit nu mamaie, aşa cum ar părea, ci de fapt străbunica mea, căreia însă eu îi ziceam aşa, „Bunica”. E vorba de o casă veche ţărănească zidită fix în AD 1900, alcătuită din două camere, un mic hol şi un cerdac. În faţa ei, o curte cu o iarbă numai bună să te întinzi pe ea şi să te uiţi la cer, la nori ori la stele – alegerea ta. Pe astea poţi, eventual, chiar să le şi priveşti, ceea ce, mie unul, uneori îmi mai şi iese. Bine, din nou, doar dacă vrei, categoric. În dreapta, cum intri pe poartă, dai de o mică bucătărie cu două gemuleţe, de pe a cărei uşă albastră de lemn vopseaua a început să se scorojească. Dar adevăratul spectacol începe în cele câteva încăperi, pe care Maia (citeşte: „mamaia”) le-a păstrat intacte de la moartea mamei sale, adică de mai bine de cincisprezece ani. Ai senzaţia că Bunica tocmai a ieşit niţel să schimbe o vorbă prin vecini şi că ele, încăperile, pline de lucruri vechi, pline de lumină, continuă să respire odată cu jocul umbrelor în fereastră şi cu plutitul agale al unor fire de praf rătăcite prin zonă. Aceasta este treaba lor, a tuturor, îmi dau seama, a paharelor pentru sirop de vişine puse acum unul peste altul pe pervaz, a patului prin care fereastra îşi varsă roşu-rozaliu lumina sa lină, a vazei de lemn cu lumânare şi busuioc în ea, a hainelor din cuier sau a celor două taburete ce îşi întind somnoroase picioarele. Dar, ştiţi, eu aici simt uneori nevoia să mă retrag din agitaţia asta uneori atât de sterilă a cotidianului, din clănţănitul ăsta parcă fără de suflet al lumii. Da, e adevărat, acesta este unul dintre locurile unde ţi se oferă şansa de a deveni, hmm, înţelept. Text şi foto: Andrei Claudiu Baciu


Andrei Baciu
Andrei Baciu (n. 1983), locuieşte în comuna Măgurele, judeţul Prahova şi este doctor în literatură şi profesor la un liceu din apropiere.
A publicat fotografii şi articole în majoritatea revistelor autohtone, tipărite sau doar online, de fotografie şi nu numai: Foto4All, Photo Magazine, Foto-Video digital, Revista “Satul”, Photo Travel, foto-magazin.ro, liternet.ro, avola.ro, fotografa.ro, mixuldecultura.ro. Acestora li se adaugă publicaţii străine precum Fotoblur, The Photo Paper, F-Stop, qTp Magazine, World Photographers' Summit, 210 Photographers. 1X2 (1x.com) sau 591photography.com.
A fost nominalizat şi a câştigat o serie de premii la competiţii precum: Black & White Spider Awards, IPA (International Photography Awards), Digital Camera Photographer of the Year, British Romanian Chamber of Commerce Photo Competition etc.
<a href="http://www.andreibaciu.ro/">www.andreibaciu.ro</a>
Copyright © Revista SATUL
Reproducerea integrală sau parţială a textelor sau ilustraţiilor din revistă este
posibilă numai cu acordul prealabil scris al SC START-UP Advertising SRL.
Toate drepturile rezervate. SATUL - Marcă înregistrată.
SATUL - Revista pentru promovarea traditiei si culturii din mediul rural
Revista SATUL vă recomandă în continuare 4 articole
La porţile Raiului
Citeşte mai mult
Revista SATUL vă recomandă