Ioan Petra - fierarul din Sibiel
A fost uşor să ajungem la domnul Petra (81 ani), pentru ca tot satul îl cunoaşte pe unicul fierar din Sibiel. Om inalt, bine clădit, cu palme late, brăzdate de timp şi de munca cu fierul, ne întâmpină cu o voce puternică şi fermă, dar prietenoasă.
D-nul Petra lucrând fierul în atelierul său din Sibiel. Foto: Ana A. Negru
Ochii d-lui Petra parcă vor s-o ia înaintea cuvintelor, pentru că sunt plini de viaţă şi zâmbitori. D-nul Petra locuieşte împreună cu soţia (84 de ani) într-o casă săsească, veche de cca 100 de ani. Sunt căsătoriţi de 57 de ani şi au avut 7 copii împreună. Din păcate, doi dintre ei au murit. Acum mai au patru băieţi şi o fată, care locuieşte tot în sat, chiar mai sus de ei.
D-nul Petra vorbeşte cu mândrie că datorită modului de viaţă cumpătat, soţia dumnealui n-a avut niciodată probleme de sănătate:
“N-o fost la spital, decât numa’ o săptămână pentru nişte analize. N-o făcut injecţii, n-o luat medicamente, nu nimica; şi au întrebat-o femeile şi surorile acolo în salon:
-Cum ai trăit mătuşă, de ai ajuns anii ăştia şi n-ai fost niciodată in spital? Ce-ai mâncat?
-Pai eu n-am mâncat conserve, am mâncat numa’ mâncare sănătoasă: lapte, brânză, ouă, cartofi.
Nici sucuri nu bea, de nici un neam! Numai apă curată din fântână sau suc şi sirop de soc, făcut în casă. Şi-acum are vreo 10 sticle cu sirop de soc!”
Vizita în atelier
D-nul Petra ne-a invitat apoi în atelierul său de fierărie, care este o construcţie din lemn ce s-a înnegrit în cei 44 de ani de când a fost ridicată (1966). D-nul Petra a aprins focul cu cărbuni uscaţi şi cu resturi de lemn rinduit. Apoi a turnat apă, ca să nu se consume dintr-o dată cărbunii. Afară erau cam 30° Celsius, dar înăuntru cred că erau vreo 40°; curgeau apele pe noi şi zgomotul forjei aproape că ne asurzea. Aşa că vorbele noastre trebuiau strigate.
Cum a ajuns d-nul Petra fierar
În timp ce pregătea focul în forjă ca să ne facă o demonstraţie de lucru, d-nul Petra a început să ne povestească:
“Sunt fierar din 1944. Atunci m-am dus ucenic la un patron timp de 4 ani de zile, unde nu primeam decât mâncare. Nici haine, nici nimica. Dar eu când m-am dus să învăt, nu m-a obligat nimeni. Că ce s-o întâmplat: era în timpul războiului şi moşu-meu avea oi şi doi ficiori pe front. Aşa că s-a gândit: “Mă, să nu se-ntoarcă ficiorii şi să nu găsească oi acasă!” Aşa că a ţinut 100 de oi şi vreo 20 de mieluşele de prăsilă.
Eu eram în ultimul an de şcoală – clasa a şeptea. Şi cum ieşeam de la şcoală, mergeam cu ele pe-acolo pe dealuri, la iarbă. Mai târziu, după ce am gătat cu şcoala, m-am dus cu oile sus pe dealuri, unde aveam colibă, grajd bine făcut şi am stat cu ele acolo toată vara, singur. Şi toamna, o zis tată-meu, iertat să fie:
- Ce facem mă, cumpărăm oi?
- Ba să le mânce lupchii, că-s sătul de oi acuma! (Cât am fost la şcoală, mi-era drag de ele).
- Păi şi ce faci?
- Mă duc să-nvăţ meserie!
Şi chiar vis-à-vis, peste râu, era o fierărie. Omul ăsta n-avea copii şi era şi bătrân. Aşa că m-am gândit că aş fi putut să-l urmez. Şcoala mie nu prea mi-o plăcut, că dacă-mi plăcea, nu mă duceam după oi. Aşa că s-o dus tata la el şi i-o spus că i-a găsit un meseriaş. La o săptămână dup-aceea, m-am şi dus. Ş-am stat o săptămână de probă să vadă dacă-s bun. Şi i-o plăcut de mine. Avea şi vite, m-o lăsat să mulg, că ştiam să mulg. Atunci nu se lucra cu forja cu motor, că nu era aşa ceva. Atunci lucram cu foi – o instalatie cu un burduf. Că, cu foiul am început şi aici, atunci în ’66.
Ei, şi am terminat ucenicia, în total 4 ani. În primii trei ani, prin munca mea, mi-am plătit casa şi ucenicia şi în al patrulea an am stat să-mi plătesc mâncarea pe care am mâncat-o 4 ani de zile. Şi-apoi, n-o mai fost de lucru, că aş mai fi stat încă un an la el, că ştiţi cum se zice: “la urmă înveţi meseria!”.
De la omul ăsta, nu prea am învăţat eu meserie, că lucra aşa, ca să fie lucrat.
Dar eu m-am apucat serios de lucru, că tot satul avea boi şi cai. Or fost 50 de perechi de boi şi vreo 300 de cai în sat. Era mult de lucru! No, şi or văzut oamenii că lucru bine, or venit toţi sătenii la mine ca să îmi mai aducă comenzi. Apoi am plecat în armată la pompieri, am făcut acolo 3 ani degeaba şi apoi m-am întors şi m-am apucat de lucru. Din 1951 până în 1966, am avut atelierul în altă parte a satului. Apoi am venit aici şi mi-am construit atelierul ăsta. La început, lemnul a fost alb, dar uite cum s-a înnegrit de-a lungul timpului de la fumul de cărbuni”.
O meserie bună, dar fără urmaşi
După atâta vorbă, focul s-a făcut numai bun pentru forjat, aşa că d-nul Petra a început să bată fierul încins pentru finisarea unui topor. Nimic nu se compară cu o demonstraţie la faţa locului! Uimitor este că d-nul Petra lucrează tot timpul fără mănusi: “Nici iarna n-am avut mănuşi în mâini”.
D-nul Petra regretă că nu are un ucenic.
“Dar asta e, dacă acum nu mai cere nimeni unelte, potcoave…
Am mai făcut pentru copii potcoave din-alea mici, ca să le poarte noroc.
Înainte am făcut unelte agricole, căruţe, potcoave, topoare, de toate!
- Uitaţi, asta e potcoavă de iarnă pentru boi; se ascut dinţii ăştia, ca să nu lunece. Iar asta e de vară. Unei potcoave i se dă forma în funcţie de unghia calului, că nu-i şablon. O încălzesc, o pun caldă pe copită, prin ardere se îndreaptă copita şi apoi bat 6 – 8 cuie, câte trebuie. Din păcate, acum n-are cine să se mai ocupe".
Text și foto: Ana A. Negru
Cititi continuarea articolului in revista SATUL nr. 6.
D-nul Petra vorbeşte cu mândrie că datorită modului de viaţă cumpătat, soţia dumnealui n-a avut niciodată probleme de sănătate:
“N-o fost la spital, decât numa’ o săptămână pentru nişte analize. N-o făcut injecţii, n-o luat medicamente, nu nimica; şi au întrebat-o femeile şi surorile acolo în salon:
-Cum ai trăit mătuşă, de ai ajuns anii ăştia şi n-ai fost niciodată in spital? Ce-ai mâncat?
-Pai eu n-am mâncat conserve, am mâncat numa’ mâncare sănătoasă: lapte, brânză, ouă, cartofi.
Nici sucuri nu bea, de nici un neam! Numai apă curată din fântână sau suc şi sirop de soc, făcut în casă. Şi-acum are vreo 10 sticle cu sirop de soc!”
Vizita în atelier
D-nul Petra ne-a invitat apoi în atelierul său de fierărie, care este o construcţie din lemn ce s-a înnegrit în cei 44 de ani de când a fost ridicată (1966). D-nul Petra a aprins focul cu cărbuni uscaţi şi cu resturi de lemn rinduit. Apoi a turnat apă, ca să nu se consume dintr-o dată cărbunii. Afară erau cam 30° Celsius, dar înăuntru cred că erau vreo 40°; curgeau apele pe noi şi zgomotul forjei aproape că ne asurzea. Aşa că vorbele noastre trebuiau strigate.
Cum a ajuns d-nul Petra fierar
În timp ce pregătea focul în forjă ca să ne facă o demonstraţie de lucru, d-nul Petra a început să ne povestească:
“Sunt fierar din 1944. Atunci m-am dus ucenic la un patron timp de 4 ani de zile, unde nu primeam decât mâncare. Nici haine, nici nimica. Dar eu când m-am dus să învăt, nu m-a obligat nimeni. Că ce s-o întâmplat: era în timpul războiului şi moşu-meu avea oi şi doi ficiori pe front. Aşa că s-a gândit: “Mă, să nu se-ntoarcă ficiorii şi să nu găsească oi acasă!” Aşa că a ţinut 100 de oi şi vreo 20 de mieluşele de prăsilă.
Eu eram în ultimul an de şcoală – clasa a şeptea. Şi cum ieşeam de la şcoală, mergeam cu ele pe-acolo pe dealuri, la iarbă. Mai târziu, după ce am gătat cu şcoala, m-am dus cu oile sus pe dealuri, unde aveam colibă, grajd bine făcut şi am stat cu ele acolo toată vara, singur. Şi toamna, o zis tată-meu, iertat să fie:
- Ce facem mă, cumpărăm oi?
- Ba să le mânce lupchii, că-s sătul de oi acuma! (Cât am fost la şcoală, mi-era drag de ele).
- Păi şi ce faci?
- Mă duc să-nvăţ meserie!
Şi chiar vis-à-vis, peste râu, era o fierărie. Omul ăsta n-avea copii şi era şi bătrân. Aşa că m-am gândit că aş fi putut să-l urmez. Şcoala mie nu prea mi-o plăcut, că dacă-mi plăcea, nu mă duceam după oi. Aşa că s-o dus tata la el şi i-o spus că i-a găsit un meseriaş. La o săptămână dup-aceea, m-am şi dus. Ş-am stat o săptămână de probă să vadă dacă-s bun. Şi i-o plăcut de mine. Avea şi vite, m-o lăsat să mulg, că ştiam să mulg. Atunci nu se lucra cu forja cu motor, că nu era aşa ceva. Atunci lucram cu foi – o instalatie cu un burduf. Că, cu foiul am început şi aici, atunci în ’66.
Ei, şi am terminat ucenicia, în total 4 ani. În primii trei ani, prin munca mea, mi-am plătit casa şi ucenicia şi în al patrulea an am stat să-mi plătesc mâncarea pe care am mâncat-o 4 ani de zile. Şi-apoi, n-o mai fost de lucru, că aş mai fi stat încă un an la el, că ştiţi cum se zice: “la urmă înveţi meseria!”.
De la omul ăsta, nu prea am învăţat eu meserie, că lucra aşa, ca să fie lucrat.
Dar eu m-am apucat serios de lucru, că tot satul avea boi şi cai. Or fost 50 de perechi de boi şi vreo 300 de cai în sat. Era mult de lucru! No, şi or văzut oamenii că lucru bine, or venit toţi sătenii la mine ca să îmi mai aducă comenzi. Apoi am plecat în armată la pompieri, am făcut acolo 3 ani degeaba şi apoi m-am întors şi m-am apucat de lucru. Din 1951 până în 1966, am avut atelierul în altă parte a satului. Apoi am venit aici şi mi-am construit atelierul ăsta. La început, lemnul a fost alb, dar uite cum s-a înnegrit de-a lungul timpului de la fumul de cărbuni”.
O meserie bună, dar fără urmaşi
După atâta vorbă, focul s-a făcut numai bun pentru forjat, aşa că d-nul Petra a început să bată fierul încins pentru finisarea unui topor. Nimic nu se compară cu o demonstraţie la faţa locului! Uimitor este că d-nul Petra lucrează tot timpul fără mănusi: “Nici iarna n-am avut mănuşi în mâini”.
D-nul Petra regretă că nu are un ucenic.
“Dar asta e, dacă acum nu mai cere nimeni unelte, potcoave…
Am mai făcut pentru copii potcoave din-alea mici, ca să le poarte noroc.
Înainte am făcut unelte agricole, căruţe, potcoave, topoare, de toate!
- Uitaţi, asta e potcoavă de iarnă pentru boi; se ascut dinţii ăştia, ca să nu lunece. Iar asta e de vară. Unei potcoave i se dă forma în funcţie de unghia calului, că nu-i şablon. O încălzesc, o pun caldă pe copită, prin ardere se îndreaptă copita şi apoi bat 6 – 8 cuie, câte trebuie. Din păcate, acum n-are cine să se mai ocupe".
Text și foto: Ana A. Negru
Cititi continuarea articolului in revista SATUL nr. 6.
