Interviu cu sculptoriţa Zina Manesa-Burloiu

LEMNUL este o materie vie, cu care îmi place enorm să lucrez

Când lucrează cu lemnul, îl lasă să-i dezvăluie formele şi texturile misterioase. Între Zina şi Lemn, există o cumunicare perfectă, exprimându-se unul prin intermediul celuilalt cu atâta frumuseţe şi dăruire, încât sculpturile care se nasc sunt unice prin perfecţiunea lor. Din acest motiv, lucrările Zinei au atras atenţia atât în ţară, cât şi în străinătate, fiind pretutindeni foarte apreciate.


- Zina, spune-mi te rog, sculptura a fost pentru tine o tradiţie de familie sau ai descoperit această artă în alte împrejurări?
Pentru mine a fost o tradiţie de familie.
Unchiul meu, Neculae Purcărea, care probabil a fost unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi sculptori din România, m-a iniţiat în această artă când am venit în Braşov la facultate.
Pentru mine a fost un hobby, aşa că am început să sculptez împreuna cu el, formându-mi astfel învăţăturile de bază în sculptură. Neculae Purcărea a jucat un rol deciziv în dezvoltarea mea ca şi artist, în ceea ce sunt astăzi. A fost o persoană deosebită, care în primul rând m-a inspirat să iubesc arta tradiţională, aşa că în prezent, sunt absolut îndrăgostită de ceea ce fac.


Mai apoi, am învăţat foarte multe lucruri sculptând singură, astfel că acum lucrez complet diferit.
Am urmat şi cursurile de sculptură ale Şcolii Populare de Artă din Braşov (3 ani), aşa ca m-am format continuu, până când mi-am găsit propriul stil.
De asemenea, au contribuit foarte mult şi ieşirile mele la expoziţii şi work-shop-uri, pentru că atunci când petreci zile sau săptămâni cu diferiţi artişti şi lucrezi împreună cu ei, înveţi foarte multe lucruri şi începi să te gândeşti să faci şi tu unele schimbări.
Astfel, în prezent, folosesc două stiluri distincte de lucru: unul tradiţional şi unul modern, cu forme mai artistice.
Îmi place foarte mult arta tradiţională şi vreau să-i asigur continuitatea prin lucrările mele, însă mă simt atrasă şi de arta modernă, pentru potenţialul artistic, creativ şi pentru că îmi plac formele.
De exemplu, am început să urmez cursuri de grafică la Şcoala Populară de Artă, tot pe durata a 3 ani, aşa că pe viitor îmi doresc să sculptez şi artă modernă, în paralel cu cea tradiţională.

- Când ţi-ai dat seama prima oară că îţi place lucrul cu lemnul?
M-am născut în Proviţa de Jos, un sat din judeţul Prahova, unde părinţii mei încă locuiesc.
Acolo mi-am petrecut primii 13 ani din viaţă, după care am plecat să urmez liceul în Sinaia, iar apoi am venit în Braşov să învăţ la Facultatea de Inginerie.
Copil fiind, îmi petrecem vremea jucându-mă cu cei doi fraţi ai mei, aşa că eram mai băieţoasă.
Îmi amintesc cum crestam cu cuţitul scoarţa de la copaci, făcând un fel de modele. Acestea sunt primele mele amintiri despre joaca cu lemnul şi probabil că de-atunci mi s-a fixat şi pasiunea pentru sculptură.


- Care sunt tipurile de lemn pe care le foloseşti în sculpturile tale şi cum le procuri?
Când am început să sculptez, am folosit lemn de esenţă moale (salcie, paltin, arţar, lemn simplu alb), care e mai uşor de crestat.
Cu timpul, pentru că mi-am dorit ca obiectele mele să fie nu doar estetice, ci şi utile – caracteristică esenţială în arta tradiţională, am început să mă documentez mult, să călătoresc prin toată România, să vizitez aproape toate muzeele din ţară şi să aflu ce tip de lemn e cel mai potrivit şi pentru funcţia practică a obiectelor.
Rezultatul a fost înlocuirea lemnului de esenţă moale, cu cel de esenţă tare – prun, păr, cireş, măr, care se comportă foarte bine în timp. Ocazional, mai sculptez linguri în lemn de esenţă moale, însă doar pentru scop decorativ.

-În ce fel te simţi conectată cu lemnl? Cum de n-ai ales alt material?
Lemnul este un element foarte important pentru mine. Toata viaţa mea am fost aproape de păduri.
Casa în care am copilărit era chiar lângă pădure, aşa că mi-am petrecut mult timp plimbându-mă şi jucându-mă acolo.
Când am cumpărat casa în care locuiesc acum, am ales ca locul să fie aproape de pădure.
Am avut chiar şi o veveriţă care se obişnuise să vină la noi în casă în fiecare zi. Se îmblânzise într-atât, încât îşi aducea mâncare din pădure şi apoi dormea la noi în cameră.
Aşadar, lemnul şi pădurea au fost dintotdeauna speciale pentru mine. Lemnul este o materie vie, cu care îmi place enorm să lucrez.


- Zina, în ce fel te-a ajutat formarea ta iniţială ca şi inginer, în cariera ulterioară de sculptor?
Dintotdeauna am fost o persoană pragmatică; încă din copilărie. Aşa că de-asta am ales la momentul respectiv să devin inginer. Bineînţeles că asta m-a ajutat ulterior în sculptură, în special în confecţionarea scaunelor. De asemenea, îmi fac singură uneltele, tot eu mi le ascut, iar asta e foarte important pentru mine, chiar îmi face plăcere.
Fără experienţa initială de inginer, n-aş fi putut face toate astea. Aşadar, m-a ajutat mult.

- Zina, care sunt simbolurile tradiţionale cele mai întâlnite în lucrările tale şi ce reprezintă ele?
Obiectele mele - fie că sunt linguri, căuce, pecetare, blidare, ele trebuie să fie deopotrivă practice, utile, dar şi estetice.
Simbolurile pe care le sculptez sunt cele pre-creştine: dinţii de lup, rozeta ale cărei detalii înfăţişează poziţia soarelui în diferite momente ale zilei şi care, de asemenea, simbolizează viaţa şi fertilitatea; pomul vieţii, care reprezintă legătura dintre oameni şi divinitate, rombul care e reprezentarea geometrică a oului, reprezentând promisiunea la viaţă, naşterea, fertilitatea; peştele – care este un simbol creştin şi multe alte simboluri zoomorfe, ca de exemplu: şarpele şi cocoşul, care reprezintă protecţia casei şi a gospodăriei. De aceea, veţi vedea pe porţile vechi că inelele acelea cu care baţi în poartă sunt în formă de şarpe, tocmai pentru că se credea că spiritele rele intră în casă pe poartă sau pe fereastră.

- Zina, cum prinde formă un obiect sculptat de tine? Care sunt paşii?
Totul începe cu alegerea lemnului. Cel de esenţă tare pe care-l folosesc de 10 ani încoace provine de la pomi fructiferi pe care nu-i poţi găsi în pădure, aşa că îi cumpăr atunci când îi găsesc. De asemenea, se întâmplă ca cineva care vrea să taie un copac bătrân, să mă cheme la faţa locului să taiem copacul şi să luăm lemnul. Continui să cumpăr lemn an de an; îl păstrez mult timp, chiar şi 15 ani, pentru că pot sculpta doar în lemn vechi de 3 – 4 ani, după ce a avut suficient timp să se usuce bine.
E posibil să-i dau o formă, însă apoi trebuie să-l mai las la uscat încă cca jumătate de an, în funcţie de forma respectivă – dacă e o lingură sau un bol. După aceea, când consider că s-a uscat suficient şi dacă nu s-a crăpat, încep procesul de finisare.
De exemplu, pentru linguri, tehnica e foarte simplă; acestea le fac 100% manual. Pentru boluri sau alte obiecte, folosesc utilaje. Pentru a da formă, folosesc un cuţit cu lama lungă, apoi folosesc dalta pentru a da forma finală. Pentru finisare, folosesc şmirghel de diferite gradaţii, până la 2000, ceea ce pune în valoare textura şi frumuseţea lemnului, dându-i o notă aparte.
Apoi încep să decorez lingura ( cu vârful unui cuţit ) şi o tratez cu ulei mult timp înainte de a considera produsul ca final; nu tratez obiectele cu lac sau cu altceva, tocmai pentru a putea fi folosite în viaţa de zi cu zi. Uneori, în timpul procesului de finisare, le fierb în ulei, pentru că pe unele dintre ele e greu să le păstrezi intacte, fără să se crape cu timpul, aşa că am tot felul de trucuri. Aşadar, le tratez cu ulei şi le ţin la soare, pentru că asta le dă şi un luciu foarte estetic. Lumina soarelui oxidează lemnul (un anumit tip de lemn, nu orice lemn) şi îi dă o culoare tare plăcută.


- Când faci un obiect, ştii dinainte ce va fi? Sau forma lemnului te inspiră şi în funcţie de asta te hotărăşti?
Câteodată ştiu dinainte şi lemnul îmi confirmă ceea ce am gândit de la bun început, dar alteori, încep cu ceva şi termin cu altceva, pentru că uneori, lemnul mă face să mă răzgândesc, fie pentru că îmi place acea parte a lemnului, fie pentru că descopar o textură frumoasă, aparte, care poate pune în valoare obiectul final şi pe care tocmai din acest motiv vreau s-o folosesc.

- Zina, crezi că în prezent sculptura tradiţională continuă să aibă însemnătate şi utilitate în lumea modernă în care trăim?
Da. Sunt câteva tipuri de obiecte tradiţionale care încă se folosesc şi sunt apreciate, însă mai mult ca şi obiecte decorative, pierzându-şi cu timpul funcţia practică.
Un astfel de exemplu sunt lingurile dragostei, care sunt unele din cele mai decorate obiecte în sculptură. Se spune că acestea erau folosite ca şi simboluri de logodnă şi erau sculptate de tineri pentru logodnicele lor, ca un mod de a-şi dovedi dragostea şi îndemânarea la sculptat. Aceste “linguri ale dragostei” încă se folosesc.
La fel, lingurile căsătoriei, care se foloseau în trecut ca şi mărturii de nuntă – două linguri legate între ele cu un inel sculptat dintr-o singură bucată de lemn, ca şi simbol al vieţii de cuplu, continuă să se folosească şi astăzi.
Aşadar, unele obiecte şi-au pierdut semnificaţia lor de bază în lumea modernă de azi, însă altele continuă să se folosească.
Mai departe, nu ştiu cum va fi...E posibil ca tradiţia să dispară...

Text și foto de Ana A. Negru