Interviu cu maestrul Tudor Gheorghe

Luptă şi demonstrează acestei Uniuni Europene că ai tot ce trebuie la tine acasă!

-D-nule Tudor Gheorghe, v-aţi născut şi aţi crescut în satul Podari. Cum v-aţi petrecut copilăria?
Ca să vă răspund la întrebarea asta, trebuie să pornim de-aici:
Locul în care e aşezat satul ăsta al meu, e foarte important. E la 6 km de Craiova, e primul sat dincolo de Jiu. Se cheamă Podari, pentru că cei care asigurau trecerea dincolo, până să se construiască podul, erau cei care-l treceau pe Iancu Jianu în partea cealaltă.
În al doilea rând, satul acesta fiind aproape de Craiova, aproviziona oraşul. Erau lăptărese, erau femei şi oameni gospodari care aveau vaci, în special, iar oi mai puţin.
Costumele populare ale bărbaţilor la mine în sat nu au culoare. Ţesăturile sunt alb pe alb, asta dându-le un rafinament extraordinar. Ulterior, mi-am explicat de ce. Femeile de la noi din sat, cum stăteau ele acolo cu ochii în putinei când făceau untul, brânza, pentru ele era deranjantă orice culoare.
Apoi, fiind aproape de Craiova, lăutarii care veneau în sat la obiceiurile de pe vremea aia, au avut asupra mea o foarte mare influenţă.
Ei veneau în pieţişoară (o răscruce unde se întâlneau mai multe drumuri şi era şi o zonă mai largă unde se făceau şi horele.
Duminica sau în zi de sărbătoare, horele se făceau în trei – patru locuri, aşa că veneau mai multe formaţii. Veneau lăutarii de la Craiova şi o fanfară din satul Malul Mare, de la trei km distanţă, care cânta cu instrumente de suflat – trompete, trombon, tobă, iar ritmul îl dădea cel cu toba. Viorile lăutarilor nu se mai auzeau. Ei cântau o horă, dar toată lumea dansa sârbă după cum dădea cel cu toba ritmul, care deşi era mai departe cu formaţia, se auzea mai tare.
Asta era o încurcătură fabuloasă!
Iar eu, mic fiind, ascultam toate melodiile alea...
Motivele acelea populare, pe care le-am auzit când eram de-o şchioapă, printre picioarele dansatorilor şi pe sub mese, golind sifoane, alea au căzut odată cu mine. Şi dacă nu le-aş fi eliberat, aş fi făcut explozie.

Vedeţi, eu am copilărit cu muzica adevărată; nu se inventaseră microfoane, cei care cântau erau adevăraţi, nunţile ţineau trei zile; veneau de sâmbăta, seara aveau loc dansurile, mergeau cu zestrea miresei acasă la ginere şi abia marţi se termina nunta.
Apoi, faptul că am stat doi ani de zile la Institutul de Folclor, angajat şi studiind arhiva lucrurilor esenţiale din muzica populară românească, spectacolele mele cu taraf, petrecerile cu taraf, toate astea vin să lămurească un lucru extraordinar: că nu trebuie să uniformizăm ce avem mai frumos şi mai frumos!
Au dispărut instrumentele populare, se cântă cu orga, nunţile nu mai sunt cum erau, dj-ii au luat locul lăutarilor…Asta este! Dar eu nu vreau ca acea muzică să dispară. Eu de-asta am readus-o, n-am schimbat nimic, am făcut o selecţie extraordinară, sunt patru spectacole făcute cu muzica din perioada interbelică. Vreau să rămână pentru copiii ăştia debusolaţi.

Am copilărit ca orice copil de la ţară.
Mă sculam dimineaţa şi mă duceam cu vacile, mă încălţam doar când mergeam la biserică, iar în rest, de cum se făcea potecă pe lângă gard primăvara şi până toamna când veneau noroaiele, picioarele mele nu au cunoscut asuprire, ca să zic aşa. Eram în contact direct cu pământul. Asta mi-a rămas şi acum, că-mi place să merg desculţ.

Tot ce-i legat de hoinărelile mele ale copilăriei, cu toţi copiii de vârsta mea, faptul ca toţi aveam vii, mi-au rămas în minte şi-n suflet.
Mare bucurie era ca, după ce se culegeau strugurii, să plecăm câţiva inşi prin vii, seara după ce ne întorceam cu vitele acasă. Era o bucurie fabuloasă să mai găsim câte-un zgârci, câteva boabe; mai uitau oamenii câte-un cuţit, foarfeci. Ne întorceam, ne aşezam pe gura şanţului şi stăteam, şi vorbeam, povesteam şi ne jucam până oboseam.

Apoi, mi-aduc aminte că, într-o seară, unul mai mare ne-a spus: “Băi, aveţi grijă, că dacă vezi două umbre când mergi spre casă (că nu era lumină electrică la mine în sat, doar lumina lunii), înseamnă că a doua umbră e vârcolacul.” Şi îţi dai seama când plecam noi seara, vorbeam tare, deşi nu stăteam departe unul de altul, dar ca să fim în permanenţă în legătură şi eram atenţi ca nu cumva să vedem a doua umbră.

Aşadar, copilăria mea a fost absolut minunată, de aceea regret enorm de mult transformarea satului meu. Deşi nu fac parte din categoria ăstora care spun “Domne’, nu trebuie să schimbăm satul trebuie să ne întoarcem…”. Asta pentru că nu trebuie pus satul sub un clopot de sticlă, iar săracu’ om să fie încălţat cu opinci şi transpirat de muncă, să n-aibă unde să se spele…
Eu vreau un sat românesc prosper. Să mă duc prin drumurile mele, să opresc într-un sat, să mă recunoască gospodarul ăla, să mă întrebe la el în sufragerie: “Domnul Tudor Gheorghe, vă deranjează aerul condiţionat?” sau “Vreţi un pahar cu apă? Cu gheaţă sau fără gheaţă?” sau “Baia e pe stânga când intraţi”. Ăsta e mersul. Aşa ar trebui să fie ţăranul.
Însă, duminica, să-şi poarte costumul lui popular, să se ducă în biserică, să-şi păstreze hora, să-şi păstreze datinile şi tradiţiile.
Mai mare durere pentru mine, ca şi copil de ţăran, n-a existat decât să aflu că la mine în sat s-a deschis un bar unde vin fetele şi dansează la bară. Ce spun ţăranii ăia? fermierii, cum le zic ăştia acum...
Eu asta vreau, nu un sat ca pe timpul lui Brăiloiu când pleca şi cerceta satele. Dar, să nu ne uităm niciodată tradiţiile. Pentru că exact astea sunt lucrurile esenţiale cu care ne mai putem noi mândri în această Uniune Europeană, care pe mine mă scârbeşte.
Suntem un popor cu o fantezie creatoare fabuloasă! Şi ăştia, ce fac? Ne uniformizează şi ne obligă să mâncăm roşia la dimensiunea pe care o vor ei.

-Ce credeţi că se poate face pentru ca satul să nu-şi piardă de tot sufletul, tradiţiile, arhitectura, valorile reale şi constructive care să-i inspire pe oameni?

Trebuie făcut un proiect esenţial în învăţământ şi în cultură. Astea două instituţii ar trebui să ştie exact ce au de făcut. Să vină cu un plan clar. Au râs de mine când le-am spus de ce-mi plac grecii. Aceştia obligă elevii încă din primele clase să danseze dansul lor naţional - sirtaki.
De-aceea, oriunde se întâlnesc patru greci, indiferent de unde sunt, sar şi încep să danseze, toţi în acelaşi pas.
Ori ai noştri, dacă se întâlnesc, se încurcă în picioare unii pe alţii. Ei atât ar trebui să înveţe: o horă, o sârbă, o învârtită transilvană şi un brâu bănăţean. Atât! Patru zone. Eu i-aş obliga să le înveţe încă din şcoală. Nu le ştii pe astea patru, rămâi repetent.
Daca aş fi la Cultură, aş da ordin să existe câte un instructor să-i înveţe.
Sau în discotecă, după o oră jumătate de zbânţuială, le-aş spune să pună o horă, un brâu şi să vedem cum reacţionează. Ei nu ştiu aşa ceva, dar ar putea învăţa şi atunci ne-am păstra o fărâmă de identitate. Felul în care se dansează astăzi în discoteci este expresia cea mai adevărată a debusolării tinerimii noastre. Dansează singuri, n-au treabă băieţii cu fetele, ele sunt cu ochii în sus şi se mişcă dereglat aşa, adică nu într-o oarecare ordine. Ei, cu o masculinitate agresivă, că se tot chinuie acolo să arate, să facă, transpiră repede.
De-aia zic, eu i-aş obliga pe cei de la Cultură să menţină vie memoria acestor tineri, ca să ne păstrăm şi noi ceva.
Aşadar, ne trebuie un plan clar la Învăţământ şi Cultură. Însă, dacă miniştrii se schimbă aşa des…
Eu am mai spus: să se schimbe toţi, dar la Învăţământ, nu! Indiferent de ce culoare politică vine la conducere, faci cu Academia Română un consiliu cu pedagogi, cinci oameni deştepţi şi spui aşa: “12 ani nu te schimbi de-aici. Dar dacă în 12 ani nu ai reformat învăţământul pe căile cele mai adevărate, te împuşc.” Şi pe urmă, să nu glumeşti. Dar, la cum merg lucrurile acum, nu mai ştiu copiii ce să facă, îi vezi pe profesori că sunt debusolaţi.

-Ce însemnătate au pentru dumneavoastră poezia şi cântecul?
Totdeauna am spus că, eu nefiind un compozitor, aud muzica interioară a unei poezii adevărate. Fiecare o aude în alt fel; unii sunt capabili să o exteriorizeze, alţii nu. Eu pot să fac asta. De aceea, poezia populară şi cultă românească e în spatele meu ca un resort. Asta mă ţine, asta mă împinge şi cred că asta mă duce în permanenţă înspre sus. N-am imitat niciodată pe nimeni, n-am ţinut niciodată cont de nicio modă, n-am avut treabă cu nimeni, nu m-am inventat după cineva; eu sunt produsul firesc, normal al versului şi al melosului românesc.

De-asta muzica mea este alături de tot ce se întâmplă astăzi în jur. Asta face ca după 40 de ani, sălile să fie pline oriunde mă duc.

-De ce aţi ales să cântaţi poeziile lui Grigore Vieru?
Într-o perioadă în care lumea e prinsă în toate blogurile, conturile de facebook etc., tinerimea română s-a îndepărtat enorm de mult de ceea ce înseamnă sensibilitate poetică. Şi atunci, am considerat că poeziile lui Grigore Vieru merită să fie cunoscute.
Doi poeţi din literatura română m-au marcat puternic. Sigur, mulţi m-au certat şi mi-au spus că mă ocup de poezia minoră, a unor poeţi precum Mircea Micu si Grigore Vieru. Şi am spus că da, acum, în perioada asta, da. Doar la ei doi am întâlnit poezia în stare pură, fără sofisticării prozodice, o poezie pornită de-aici, din interior. E o poezie spontană, e firească, e din inimă, de-asta am ales-o. Dacă era să vă debusolez total, făceam pe intelectualul şi, după o scurtă discuţie cu d-nul Patapievici, eventual şi cu d-nul Liiceanu, aş fi venit şi aş fi făcut un spectacol Ion Barbu, criptic; de plecaţi acasă şi spuneaţi “Extraordinar! Câtă profunzime! Ce-o fi vrut să spună?” Şi te debusolam cu cultura mea poetică, dar nu ajungea la tine nimic.
O să vină şi vremea lui Nichita Stănescu, dar acum e încă timpul lui Grigore Vieru. Deocamdată, ăsta consider că-i drumul.

-Ce mesaj aveţi pentru tinerii satului de azi?
N-am niciun sfat să le dau; că degeaba le dai sfaturi, că ei până nu se dau cu capul de pragul de sus, nu-l văd pe cel de jos. Preferă să se ducă să fie milogi, slugi în Spania, Italia, decât să stea să-şi îngrijească ogorul lor, care oricum le-ar da ce să mănânce. Nu se încurajează asta, nu se creează condiţii. În regimul ăla, mi-aduc aminte de soră-mea, inginer agricol, cum comuniştii făcuseră satele în aşa fel, ca să-i lege de locul ăla pe ingineri, pe doctori. Le făcuseră locuinţe de serviciu, ca nu cumva să plece de-acolo. Acum ce se mai face? Nu mai încearcă nimeni să-i ţină pe oamenii ăştia. A fost o perioadă stupidă, prin ’90, când ăştia îi înjurau pe agronomi, să plece şi promiteau să facă ei o grămadă de treabă. Ori ei ce-au făcut?
Au distrus definitiv agricultura, pentru că nu au avut minte. Au împărţit tot şi au vândut la străini. Vinde acum ţăranul, tot! Ne vindem pământul! Iar alţii ne cumpără ţara.
Asta mă doare...

Dacă ar fi să transmit un mesaj, aş spune aşa:
Decât slugă la alţii, mai bine chinuit la tine acasă, pe ogorul tău! Creşte-ţi tu acolo cele trebuincioase, luptă tu şi demonstrează acestei Uniuni Europene că ai tot ce trebuie la tine acasă!
Iar dacă ne-ar lăsa să fim ţara care să dea produse ecologice Uniunii Europene, asta chiar ne-ar elibera!
Dacă ne-ar lăsa...

Interviu și foto de Ana A. Negru