Drăguşul de ieri şi de astăzi, aşa cum e văzut de săteni

Dată fiind importanţa culturală şi istorică a acestui loc, am vrut să aflăm cum este Drăguşul actual, faţă de Drăguşul de odinioară, în ce măsură se mai păstrează vechile obiceiuri, de către cine, precum şi care este interesul generaţiilor actuale pentru continuarea şi conservarea tradiţiilor moştenite. Astfel, am înregistrat interviuri cu mai mulţi drăguşeni, pentru a afla din propriile lor amintiri şi aprecieri, cum era satul acum mai bine de 50 de ani şi ce se mai păstrează acum, în 2010. Este vorba despre istorisiri de suflet şi învăţături ale bătrânilor din sat, care sunt transmise mai departe tinerilor, ca o moştenire culturală, din dorinţa ca aceştia să nu-şi uite rădăcinile şi identitatea. Experienţa noastră este inedită tocmai pentru ca am avut ocazia să cunoaştem o parte din istoria Drăguşului, direct de la bătrânii satului, care ne-au povestit cu emoţie şi nostalgie şi ne-au arătat în fotografiile îngălbenite de timp, cum era satul odinioară. Tot de la dânşii, dar şi de la tinerii satului, am aflat în ce măsură se mai transmit şi se păstrează în prezent obiceiurile şi îndeletnicirile vechi. De asemenea, am aflat mai multe înformaţii vizitând şi Muzeul de Etnografie din cadrul Şcolii Generale din Drăguş.

“Solul sărac l-a obligat pe drăguşan să fie harnic”
D-na Lavinia Rogozea (67 de ani), dascăl pensionat, ne povesteşte despre istoria şi obiceiurile Drăguşului.


“Istoricul satului se pierde undeva în negura vremii, aşa precum toate satele de la poalele Munţilor Făgăraşi. Se presupune că Drăguşul datează din jurul secolului al XIV-lea. Satul nostru, spre deosebire de cele din jur, este aşezat pe un platou de deal retezat, fiind mai sus. Solul a fost puternic spălat, foarte sărac, un podzol veritabil, ceea ce a influenţat foarte mult o trăsătură a drăguşenilor, şi anume hărnicia, care le-a rămas proverbială. Într-un fel, au fost luaţi şi în derâdere, adică unde nu-i de lucru, drăguşanul nare ce căuta sau le zice “lăcuste”, în sensul că-s lacomi de lucru. În Drăguş, spre exemplu, până prin 1975, nu veneau fete nurori, pentru că se zicea că aici se munceşte în prostie. Drăguşenii, şi în timpul CAP-ului şi după ce s-au desfiinţat CAP-urile, îşi terminau treburile lor de gospodărie în CAP şi pe urmă porneau prin sate să ajute, ca să mai câştige câte ceva. Fiind solul foarte sărac, trebuiau să-şi aducă gunoi, deci îngrăşământ organic, de peste Olt, tocmai de la Cincu. Plecau noaptea, aşa pe la miezul nopţii, şi abia pe la 4 dupămasa a doua zi, veneau cu caru’ plin cu gunoi, ca să-l ducă pe hotar. Deci, solul a determinat această trăsătură şi l-a obligat pe drăguşan să fie harnic. Apoi, altă trăsătură care îi caracterizează pe drăguşeni şi care i-a făcut să fie mai deosebiţi decât alţii, este aceea de a fi reţinuţi în a povesti; însă, după ce intri în sufletul lor, îşi destăinuie toate bucuriile şi necazurile, deci sunt foarte sinceri. Aceste trăsături care i-o deosebit de satele învecinate, l-o atras şi pe Dimitrie Gusti”.

“Tocmai pe aceşti boangheni o să-i cercetăm, să vedem cum sunt.”


“Dimitrie Gusti, în vara anului 1929, o venit aici cu o echipă de 80 de sociologi - studenţi, conferenţiari, colegi de-ai lui, profesori universitari şi fiind prima echipă de cercetare sociologică din ţară, sigur că el a fost foarte atent în a-şi alege satele pe care să le cerceteze. Tăticu’ meu o fost învăţător şi mămica mea educatoare şi bineînţeles când intri într-un sat, întâi iei legătura cu şcoala, cu primăria, cu preotul.


Tăticu’ l-o întrebat pe Dimitrie Gusti cum de-o ales chiar Drăguşul, pentru că satele învecinate fiind într-o aşezare geografică mai favorabilă, oamenii erau mai bogaţi, mai domoli, chiar şi mai grăsuţi (aicia la Drăguş, numa’ de când e democraţia au început să se îngraşe, altfel erau siluete toţi şi erau numai câteva familii unde ştiai că-i mai plinuţ omu’). Şi Gusti le-a povestit în cancelarie cum a ales Drăguşul. Zice că şi-a făcut un grup de zece studenţi, fiecare student a primit un eşantion cu câteva întrebări şi i-o trimis apoi în satele din zona Făgăraşului.
După aceea, toţi s-au întors la el cu rezultatele. Studentul care a fost la Drăguş, foarte prost impresionat de drăguşeni, o spus: “Domn profesor, cred că Drăguşul trebuie şters primul de pe listă, pentru că nu găseşti acolo decât nişte oameni - că io i-am întrebat cum îşi zic şi ei au zis că sunt “boangheni” – adică mai ursuzi, mai puţin zâmbitori şi care nici nu şi-au lăsat furca din mână ca să-mi răspundă la întrebări – eu îl întrebam, şi el tot încărca gunoi.” Şi asta l-a deranjat pe student. Auzind acestea, Gusti i-a zis: “Ei, tocmai pe aceşti boangheni o să-i cercetăm, ca să vedem cum sunt”. Aşa au început în 1929 şi până în 1935 au venit în fiecare vacanţă, cu studenţii, cu toţi sociologii care au fost incluşi în proiect. În perioada asta, s-au creat legături de rudenie. Gusti chiar o cununat două perechi de tineri din Drăguşi, intraseră în viaţa satului, nu se mai teşeau, adică nu le mai era oamenilor ruşine de prezenţa lor în sat. Şi fiind aşa primiţi în familie, ei au avut o influenţă extraordinară în ceea ce priveşte viaţa socială, culturală, educativă. Spre exemplu, gunoiul se arunca haotic. La Drăguş, s-au înfiinţat atunci pentru prima dată şi spre deosebire de celelalte sate din jur, platformele de gunoi, asta datorită influenţei cercetătorilor. Apoi, i-o influenţat de au făcut aici Şcoala Ţărănească, cu multă influenţă benefică, în special asupra tineretului, pentru că acolo învăţau vechile meşteşuguri: tâmplărie, potcovărie, cojocărie, fetele învăţau să toarcă, să ţeasă, învăţau despre obiceiuri, despre cum să se poarte şi multe altele.Din păcate, tot ce a avut legătură cu Gusti, părinţii mei or trebuit să ascundă, pentru că a fost prigoana aceea după 1940. Pe Gusti l-o închis, or început cercetări, trebuia să nege toată lumea că o avut legătură cu el”.

“Sociologii au fost impresionaţi că atunci când au venit ei, oamenii erau uniţi pe uliţe. Sunt 11 vecinătăţi numite, care se păstrează şi astăzi, care au un tată de vecini ales, şi nu oricine, ci cel mai gospodar dintre gospodari” Fiecare stradă purta un nume, în general, după numele familiilor care erau mai multe pe uliţa respectivă: Rogozari (de la Rogozea) sunt foarte mulţi, Husari (del al Husea), Codrari (de la Codrea). Astfel, se păstrează încă nişte obiceiuri: de exemplu ajutorul care se dă când moare cineva; se sapă groapa, se conduce mortul, se duce crucea, iar tatăl acesta de vecini ţine rănduiala vecinătăţii, îi adună de Sfântul Nicolae ca într-o şezătoare a vecinătăţii şi plănuiesc cam ce ar mai trebui făcut. Obiceiul vecinătăţii există dinainte de 1928, ca atunci era director taticu’ meu la şcoală şi el o găsit vecinătăţile. Acestea mai există şi astăzi, numai că în prezent, s-a mai dizolvat din aportul tatălui de vecini. Înainte nu-şi făceau un gard, fără să cheme pe tatăl de vecini, dar nici nu erau dispute, aici se respectau heiurile. Tatăl de vecini avea un rol organizatoric şi de mediere şi era şi un exemplu: “Apăi trebe să-mi fac şi eu faţadă la casă, că şi-o făcut-o şi tata de vecini”, iar dacă erau şi cazuri rare de dispută între vecini, între neamuri, de multe ori între soţ şi soţie, interveneau taţii de vecini. La Drăguş, divorţurile au apărut numai mai încoace, de când s-a modernizat lumea, înainte erau rarisime. Au stat certaţi poate şi 10 ani de zile, dar apoi s-au împăcat”.

“Codru Drăguşanu a pus bazele abecedarului în limba română la Drăguş”. “S-a născut în Drăguş în 1818 şi a murit în anul 1884. Copil din sat, cu mai puţină şcoală, dintr-o familie de oameni mai saraci, a fost un un tânăr care mai greu s-a adaptat pretenţiilor părinţilor de a munci la câmp; nu i-o plăcut. Ăsta este adevărul, nu scrie nicăieri, dar dacă povestiţi cu cei mai bătrâni, aşa s-o transmis lucrul ăsta. Însă era un om de o inteligenţă sclipitoare. La un moment dat, a plecat pur şi simplu de acasă, peste munţi, şi-o întregit studiile cum o putut, n-o făcut studii superioare, dar totuşi, a avut o serie de funcţii în stat, în armată, după care s-a reîntors în zona Făgăraşului, a pus bazele Liceului “Radu Negru”, actualul Colegiu “Radu Negru” din Făgăraş şi a ajuns revizor şcolar.
Aici a ajutat foarte mult, a pus bazele abecedarului în limba română, că se învaţa în limba maghiară.
În 1984, deci la 100 de ani de la moartea lui, am făcut un mare simpozion, toate cadrele didactice au participat la organizarea acestui eveniment. Mulţi profesori universitari i-au asemănat opera (“Peregrinul transilvan”, Editura Sport Turism, 1980) cu a oricărui mare scriitor; toţi ziceau că e asemenea lui M. Sadoveanu în ceea ce priveşte amintirile, el fiind la Viena şi închipuindu-şi a coresponda cu cineva de aici din sat. A fost foarte umblat, a cercetat toată Europa, un autodidact şi cu foarte multă influenţă didactică”.

Obiceiuri legate de portul popular
“Fiecare gospodărie îţi oferea un izvor de informaţii. Referitor la costumele tradiţionale, fiecare îţi alegea modelele pentru şurţe, care mai de care mai variate şi mai deosebite.


Oricum, galbenul era total exclus. La Drăguş, galben lămâi nu se foloseşte, că ar fi luate în derâdere.
În schimb, roşul şi nuanţele de roşu închis, focsinul care e de Drăguş sunt foarte întâlnite.
Motivele tradiţionale folosite la portul popular sunt brusturul, foaia de viţă de vie, braduţii, prescuricile, stelele împletite (singurul loc unde se foloseşte galbenul sunt stelele), pipele, capriţele, şerpii, stîlpii şi diferite motive geometrice, astrale şi florale. Bujorii şi trandafirii nu-s specifice la noi în Drăguş, dar cum de prin 1975 au început să vină în sat şi fete străine, ca nurori, fiecare cu învăţăturile ei, au început să se amestece motivele. Succesiunea culorilor se repetă; la pălaria cu ciucur şi la ciorapii fetiţelor, culorile sunt aceleaşi şi se succed: roşu, vânăt, vişin, verde, negru.
Drăguşenii au un ritual în ceea ce priveşte portul şi întreţinerea lui. Numai într-un anumit fel îl îndoiesc, nu îl calcă, nu îl spală, decât cu grijă şi într-un anumit mod. Trebuie păstrate aşa, pentru a proteja cusătura.
Apoi, duminica după-masă sau în sărbătorile mici din dulce, fetele erau încinse cu şurţul cu cusătura pe dos, ca să-l păstreze. Era ruşine dacă se ducea cu el pe faţă, ca se zicea ca e neglijentă.
De asemenea, drăguşenii respectau postul nu numai prin mâncare, dar şi prin portul popular. Era un costum tradiţional, anume pentru post: ie cu pui mai mici şi păsturică – vânătă şi neagră (pentru femeile mai bătrâne). Păsturica e catrinţa de pus în faţă. Deci, se încingeau cu această păstură ţesută de ele din lână. De asemenea, obişnuiau să-şi ducă păsturica la Lisa, la Vâltori. Acolo duceau şi straiele şi multe obiecte.
Pentru portul de dulce şi de petrecere, doar păstura făcea diferenţa.
Apoi, când purtau doliu, iile erau fără pui deloc, numai cu alb, iar păstura era neagră”.

“Drăguşenii erau obişnuiţi să facă lucrurile temeinic, rezistente, chiar dacă mai scump.”
“De exemplu, în loc de palton, îşi făceau recălul. Recăl de-ăsta, îşi făceau unu într-o viaţă; deci cu ăsta se mărita şi pe ăsta-l purta şi aveau grijă de el, nu îl duceau la nicio curăţătorie, nu-l spălau, dar şi dacă-l vedeai după 50 de ani, tot ca nou arăta.
În sat erau câţiva croitori pentru hainele ţărăneşti, cum ar fi Stoia Gheorghe, care mai trăieşte încă, Ana Sitea şi alţii. Ei coseau cioarecii, recălele. Apoi erau cei care făceau cămaşile, iile”.

“După ce trecea maşina de treierat vara, tot satul mirosea a cânepă”. “Drăguşenii aveau cânepă pe care o cultivau pe pământul lor, la capul cel mai bun al locului, şi acolo unde găseau solul cel mai bun, acolo făceau o cânepişte. Era o întrecere tacită, care avea mai multe mănuşi (mănunchiuri) după ce smulgea cânepa etc. Apoi mănuşile ăstea erau duse în topili. Fiecare avea topili, adică nişte gropi mari unde duceau apă şi puneau acolo cânepa să se topească.
Acum, acolo sunt straturi cu zarzavat, nu mai are nimeni cânepă.
Dar, înainte chiar se concurau, care şi-o ţine mai curată, cine şi-o zideşte mai frumos şi aveau timp să facă de toate. După ce treierau, veneau cu cânepa spălată şi cu rădăcina în sus, până o uscau, pe urmă o frângeau, o melinţau. Toate acestea au dispărut, pentru că o dispărut obiectul muncii.
O dispărut şi fuiorul, şi şezătorile care se făceau zilnic, chiar dacă înainte era şi dorinţa de a face economie la lumină, că era lampă cu gaz.
Atunci toate femeile duceau petrol, se adunau la o gazdă şi acolo era sezătoare de fete, de femei.
Acolo învăţau să coasă obinzăliile (podoaba de la gât), că la noi foarte greu se coase obinzala, numai pe dos şi nu oricine ştie cum, sau la iile bătrâneşti erau pumnaşii, care se făceau cu mâna.
Acum s-au mai modernizat, s-au mai deşteptat, lucrează în război, mai iau de la una, la alta.
În 14 noiembrie, când se lăsa secul, se alegea o gazdă şi tot anul se ţineau şezătorile la femeia respectivă.
Depindea şi de mărimea odăii, astfel că se mai repeta gazda, după care avea odaia mai mare. Atunci casele erau altfel, erau case de lemn, cu o odaie mare dinainte şi duceau fiecare lemne, gaz”.

Şezătorile
Acest obicei s-a păstrat până prin 1968 -1969. Pe noi ne obliga. Dacă erai dascăl, după ce terminai orele, 4 ore erau obligatorii pentru activitate culturală în sat.


Deci erau şezătorile de fete, cu mai multă distracţie când nu era perioada postului, adică după sărbătorile de iarnă şi până în postul Păresimilor. La şezătorile care erau după 14 noiembrie, mergeau şi tinere şi femei mai în vârstă şi-atunci fetele învăţau de la cele bătrâne cum să toarcă, cum să se poarte, despre obiceiurile din sat şi multe altele.
De asemenea, era întrecere care îşi face mai multe fuse. Ajungeau noaptea pe la 12 acasă şi le puneau în geam. Aşa că, dimineaţa, când trecea lumea pe stradă, se vedea cât o mai tors fiecare în şezătoare.
Şcoala a fost ultima care o făcut şezători. Multe din obiceiuri s-au perpetuat şi datorită faptului că Drăguşul a fost hărăzit de D-zeu ca dascălii să fie din sat, iar aceştia au continuat să-i înveţe pe copii despre obiceiuri şi tradiţii. Chiar dacă acum nu se mai toarce şi nu se mai fac şezători (deşi femeile se mai duc cu lucrul prin vecini), drăguşenii îşi fac în continuare costume populare, şi asta e o boală la ei şi o nebunie, în acelaşi timp: păi nu îmbracă ei costumul lu’ mamă-sa sau “nu mă duc eu fecior în ceată, pentru ca n-am eu pieptăriţa mea” (si pieptăriţa e 5000 lei...). Păi ia-l pe-alu’ tăticu-tău! No, n-ai să vezi! Că în casă toţi au şi fiecare trebuie să fie cu ale lui. În plus, individualismul astă e discutabil acum, pentru că uite cazul şurţelor. Şi le fac toate la fel acum; nu şi le mai fac după gusturi. Înainte era o varietate, până şi a culorilor; fiecare încerca să-şi facă altă nuanţă. Acum, pentru că nu se mai ţese, tinerele aleg un model-două şi se merge ca la maşină, că e mai uşor să comande pentru toate fetele aceleaşi flori.
În­ sfârşit, sunt şi bune, sunt şi rele”...

În loc de verighete, cârpele
“Înainte nu se purtau verighete. Era de datoria miresei să aducă câte o cârpă ţesută pentru mire şi una pentru ea, la biserică, atunci când avea loc cununia. Când plecau de acasă, venea mirele după mireasă, acolo primea o cârpă de la ea şi o lua cu naşa.
Iar mireasa cu naşul, ţineau altă cârpă. Ajungeau la biserica, preotul le dădea binecuvântarea, după care mirele îşi punea cârpa la cingătoare, iar mireasa în sân. După nuntă, veneau câteva săptămâni cu carpele la biserică şi apoi le puneau bine.
La botez, la fel. Îşi acopereau, simbolic, copilul pe faţă după 6 săptămâni şi la 40 de zile, când se duceau cu el la biserică, ca să-i citească preotul.
Aşadar, în zestrea fetei era obligatoriu să fie 10 cârpe, pentru că se foloseau la toate sărbătorile mari, la nuntă, la botez, la mort în mână, apoi în mărul mortului. Dup-aceea cu mai puţine flori sau numai cu costiţe în trup şi cu nişte alesături, înveleau mâncarea când mergeau la câmp.
Cârpe înflorate, se puneau deasupra icoanei. Pe perete, la fiecare geam, era un chindeu, o înşiruire de flori, iar sus se punea şi se pune şi astăzi o cârpă fie întreagă, fie făcută fluture, împreună cu o farfurie sau un ulcior, cu scop ornamental. Pereţii erau împodobiţi şi cu peretare şi deasupra era o prăjină, un băţ mare mai gros, deasupra căruia se prindeau ţesăturile”.

Text de Ana A. Negru
Foto: Ana A. Negru și arhiva personală a d-nei Lavinia Rogozea

Fă-ți abonament la revista noastră, alegând unul din pachetele Învârtita, Jiana sau Hora:
www.revista-satul.ro/abonamente