De vorbă cu tanti Leontina, din satul Valea Mânăstirii
Aflaţi din povestea lui tanti Leontina din Valea Mânăstirii - comuna Râmeţ, despre cum era viaţa în sat acum mai bine de 50 de ani.
Casă tradiţională veche de 150 de ani. Foto: Adrian Andrei
Suntem în curtea Mânăstirii Râmeţ din satul Valea Mânăstirii - comuna Râmeţ, judeţul Alba, după ce tocmai am aflat cum putem ajunge la casa bătrânească cu acoperiş din paie, izolată în pădurea de salcâmi din apropierea mânăstirii. Aici, încă trăieşte o bătrână pe nume Leontina, care ştie multe lucruri despre sat, doar că are nişte câini periculoşi, pe care de obicei îi ţine dezlegaţi.
Însă, noi am găsit o soluţie de a ajunge până acolo, teferi: ţinându-ne după văcarii satului care trec şi pe lângă casa bătrânei Leontina.
E 6:45 şi curând ajungem în apropiere, aşa că auzim şi câinii lătrând. Dar nu vedem pe nici unul să coboare spre noi. Văcarii ne spun că, în cazul ăsta, sigur sunt legaţi, că altfel erau jos de mult.
Semn bun pentru noi, aşa că în alte câteva minute eram lângă gardul casei, strigând-o de câteva ori pe bătrână.
Aceasta întârzie să iasă, nefiind obişnuită să o caute lumea, după care, încet, încet, ne întâmpină şi începem să-i aflăm povestea.
Tanti Leontina are 78 de ani şi trăieşte în această casă de când s-a născut. A fost construită acum 150 de ani de bunicul dumneaei, cu piatră, lemn şi acoperiş din paie, fiind lipsită de curent electric. Înăuntru foloseşte doar lampa cu gaz sau lumina lumânărilor (pe care le primeşte de la maicile de la mânăstire).
Mai demult, lucra în casă – ţesea, torcea, cosea, dar acum nu mai poate, pentru că nu mai vede bine şi nici nu se mai găseşte petrol ca să-l pună în lampă. Iar lumânările sunt de folos pentru scurt timp; până îşi face ceva de mâncare şi mănâncă, gata, se trece o lumânare.
Iarna, când noaptea e mai mare, obişnuia să toarcă lână cu furca până târziu.
“Înainte, toată lumea era ocupată cu lucrările pământului. Dar, acum, nu mai are cine să lucre pământul, că or murit bătrânii şi tineretul o plecat în lume. A rămas ţara ca o femeie văduvă. Fără bărbaţi, fără ajutor. Şi pe-aici pe la noi, puţini or rămas”, spune tanti Leontina.
Acum, la bătrâneţe, mai creşte doar găini şi nişte oi, “că nu mă pot lăsa de ele; aşa am crescut, ca părinţii cu copiii”.
Iată cum decurge o zi obişnuită din viaţa lui tanti Leontina:
“Mă duc la păşune cu oiţele, strâng urzici pentru pus la uscat ca să le dau tot lor, mai stau două-trei ceasuri cu ele până mănâncă ceva iarbă, apoi vin înapoi, mă hodinesc un pic, că mă obosesc pe dealurile ăstea şi tot trebuie să mă proptesc în băţ şi să am grijă să nu-mi lunece picioarele. Dimineaţa, mă trezesc când se face lumină, că n-am ceas.
Încă mai văd să citesc, dar numai cu ochelari. Duminica mai cobor la biserică, iar dacă nu pot să merg, se aude oricum slujba, că au microfoane. Pentru că am cărat mult pe umeri, lemne şi ce mi-o mai trebuit aici la căsuţă, am început să am probleme cu urechile, că nu mai aud ca înainte. Ce să fac, mă rog la Dumnezeu să mă mai ajute, asta e.”
Iarna, tanti Leontina se încălzeşte cu lemne. O mai ajută cineva din sat să le aducă şi să le taie. “Lemne sunt destule”, ne spune dumneaei. “Pe locurile unde se lucra înainte pământul, acum au crescut păduri; de-asta e plin de porci mistreţi, care vin aproape, până la casa omului. Şi vulpea vine mereu, zi şi noapte, până aici lângă casă. Noaptea câinii latră mereu”.
Casa bătrânei e înconjurată de salcâmi mari, care erau înfloriţi când am vizitat-o noi şi mirosul florilor se simţea cu mult înainte să ajungem la casă. Tanti Leontina ne-a arătat câte albine roiesc pe lângă flori şi aşa ne-a povestit cum, aici în zonă, aproape tot satul avea stupi cu albine. “Din-aceia primitivi, nişte coşuri împletite din nuiele şi lipite pe dinafară, iar înăuntru, aşa mai sus, oamenii puneau două cruci, de care-şi legau albinele fagurele. Dacă era vreme bună, îşi legau albinele fagurele până jos şi toamna erau stupii încărcaţi zdravăn. Toată vara lucrau albinele, că erau câmpurile pline de flori, pentru că într-un an oamenii arau pământul şi semănau grâu, iar în anul următor nu-l arau, aşa că pe locul ăla se făceau flori multe, multe. Numai albastru vedeai pe mirişte! Acum, atât, numai la salcâm mai pot merge albinele şi poate pe unde e iarbă din-asta cositoare, unde se mai fac ceva flori.”
Tanti Leontina regretă modul de trai de altădată.
“Înainte, oamenii lucrau mult şi aveau ce le trebuie, numai că, no, o fost greu cu războiul şi ţin minte că o fost şi căldură mare şi nu se făceau bucatele. Oamenii semănau mai mult grâu. Apoi îşi făceau ei pâinea, nu o cumpărau. Fiecare casă avea cuptor de pâine. Era frumos şi oamenii aveau mai multe bucate decât au acum.
Eu, de exemplu, frământam pâinea într-o troacă de lemn; de cu seara, făceam un pic de aluat şi apoi dimineaţa îl frământam mai departe cu făină, apă cu sare şi-l lăsam să dospească. În timpul ăsta, făceam focul la cuptor şi când era gata înfierbântat, trăgeam jarul afară şi puneam aluatul acolo. Făceam pâine pentru o săptămână. Oamenii mâncau atunci când pâine, când mămăligă, nu ca acuma, tot numa’ pâine.
Şi ţineau posturile toate: miercurea şi vinerea, plus posturile de peste an, care-s trecute în călindare. Mâncam zamă de cartofi, de varză, de fasole. Şi tocane. Şi se făceau legumele, să ştiţi! Aracii erau încărcaţi cu păstăi. În plus, nu era nimic care să le mănânce. Oamenii nu stropeau legumele de gândaci, cum se face acuma.
Apoi, vecinii se înţelegeau bine unii cu alţii, se ajutau şi chiar dacă unu’ stătea în vale şi altul în deal, nu li se părea departe.”
Tanti Leontina ajunge la concluzia că a fost o viaţă plăcută, aşa cum era ea, cu bune şi cu grele şi că "acum, oamenii nu mai ştiu să muncească aşa ca atunci şi nici nu le mai place.”
Curând, ne luăm rămas bun, pentru că e trecut de 7 dimineaţa şi tanti Leontina se grăbeşte să plece cu oiţele ei pe deal, mulţumind lui Dumnezeu că încă mai poate să facă asta.
Text: Ana A. Negru Foto: Adrian Andrei
E 6:45 şi curând ajungem în apropiere, aşa că auzim şi câinii lătrând. Dar nu vedem pe nici unul să coboare spre noi. Văcarii ne spun că, în cazul ăsta, sigur sunt legaţi, că altfel erau jos de mult.
Semn bun pentru noi, aşa că în alte câteva minute eram lângă gardul casei, strigând-o de câteva ori pe bătrână.
Aceasta întârzie să iasă, nefiind obişnuită să o caute lumea, după care, încet, încet, ne întâmpină şi începem să-i aflăm povestea.
Tanti Leontina are 78 de ani şi trăieşte în această casă de când s-a născut. A fost construită acum 150 de ani de bunicul dumneaei, cu piatră, lemn şi acoperiş din paie, fiind lipsită de curent electric. Înăuntru foloseşte doar lampa cu gaz sau lumina lumânărilor (pe care le primeşte de la maicile de la mânăstire).
Mai demult, lucra în casă – ţesea, torcea, cosea, dar acum nu mai poate, pentru că nu mai vede bine şi nici nu se mai găseşte petrol ca să-l pună în lampă. Iar lumânările sunt de folos pentru scurt timp; până îşi face ceva de mâncare şi mănâncă, gata, se trece o lumânare.
Iarna, când noaptea e mai mare, obişnuia să toarcă lână cu furca până târziu.
“Înainte, toată lumea era ocupată cu lucrările pământului. Dar, acum, nu mai are cine să lucre pământul, că or murit bătrânii şi tineretul o plecat în lume. A rămas ţara ca o femeie văduvă. Fără bărbaţi, fără ajutor. Şi pe-aici pe la noi, puţini or rămas”, spune tanti Leontina.
Acum, la bătrâneţe, mai creşte doar găini şi nişte oi, “că nu mă pot lăsa de ele; aşa am crescut, ca părinţii cu copiii”.
Iată cum decurge o zi obişnuită din viaţa lui tanti Leontina:
“Mă duc la păşune cu oiţele, strâng urzici pentru pus la uscat ca să le dau tot lor, mai stau două-trei ceasuri cu ele până mănâncă ceva iarbă, apoi vin înapoi, mă hodinesc un pic, că mă obosesc pe dealurile ăstea şi tot trebuie să mă proptesc în băţ şi să am grijă să nu-mi lunece picioarele. Dimineaţa, mă trezesc când se face lumină, că n-am ceas.
Încă mai văd să citesc, dar numai cu ochelari. Duminica mai cobor la biserică, iar dacă nu pot să merg, se aude oricum slujba, că au microfoane. Pentru că am cărat mult pe umeri, lemne şi ce mi-o mai trebuit aici la căsuţă, am început să am probleme cu urechile, că nu mai aud ca înainte. Ce să fac, mă rog la Dumnezeu să mă mai ajute, asta e.”
Iarna, tanti Leontina se încălzeşte cu lemne. O mai ajută cineva din sat să le aducă şi să le taie. “Lemne sunt destule”, ne spune dumneaei. “Pe locurile unde se lucra înainte pământul, acum au crescut păduri; de-asta e plin de porci mistreţi, care vin aproape, până la casa omului. Şi vulpea vine mereu, zi şi noapte, până aici lângă casă. Noaptea câinii latră mereu”.
Casa bătrânei e înconjurată de salcâmi mari, care erau înfloriţi când am vizitat-o noi şi mirosul florilor se simţea cu mult înainte să ajungem la casă. Tanti Leontina ne-a arătat câte albine roiesc pe lângă flori şi aşa ne-a povestit cum, aici în zonă, aproape tot satul avea stupi cu albine. “Din-aceia primitivi, nişte coşuri împletite din nuiele şi lipite pe dinafară, iar înăuntru, aşa mai sus, oamenii puneau două cruci, de care-şi legau albinele fagurele. Dacă era vreme bună, îşi legau albinele fagurele până jos şi toamna erau stupii încărcaţi zdravăn. Toată vara lucrau albinele, că erau câmpurile pline de flori, pentru că într-un an oamenii arau pământul şi semănau grâu, iar în anul următor nu-l arau, aşa că pe locul ăla se făceau flori multe, multe. Numai albastru vedeai pe mirişte! Acum, atât, numai la salcâm mai pot merge albinele şi poate pe unde e iarbă din-asta cositoare, unde se mai fac ceva flori.”
Tanti Leontina regretă modul de trai de altădată.
“Înainte, oamenii lucrau mult şi aveau ce le trebuie, numai că, no, o fost greu cu războiul şi ţin minte că o fost şi căldură mare şi nu se făceau bucatele. Oamenii semănau mai mult grâu. Apoi îşi făceau ei pâinea, nu o cumpărau. Fiecare casă avea cuptor de pâine. Era frumos şi oamenii aveau mai multe bucate decât au acum.
Eu, de exemplu, frământam pâinea într-o troacă de lemn; de cu seara, făceam un pic de aluat şi apoi dimineaţa îl frământam mai departe cu făină, apă cu sare şi-l lăsam să dospească. În timpul ăsta, făceam focul la cuptor şi când era gata înfierbântat, trăgeam jarul afară şi puneam aluatul acolo. Făceam pâine pentru o săptămână. Oamenii mâncau atunci când pâine, când mămăligă, nu ca acuma, tot numa’ pâine.
Şi ţineau posturile toate: miercurea şi vinerea, plus posturile de peste an, care-s trecute în călindare. Mâncam zamă de cartofi, de varză, de fasole. Şi tocane. Şi se făceau legumele, să ştiţi! Aracii erau încărcaţi cu păstăi. În plus, nu era nimic care să le mănânce. Oamenii nu stropeau legumele de gândaci, cum se face acuma.
Apoi, vecinii se înţelegeau bine unii cu alţii, se ajutau şi chiar dacă unu’ stătea în vale şi altul în deal, nu li se părea departe.”
Tanti Leontina ajunge la concluzia că a fost o viaţă plăcută, aşa cum era ea, cu bune şi cu grele şi că "acum, oamenii nu mai ştiu să muncească aşa ca atunci şi nici nu le mai place.”
Curând, ne luăm rămas bun, pentru că e trecut de 7 dimineaţa şi tanti Leontina se grăbeşte să plece cu oiţele ei pe deal, mulţumind lui Dumnezeu că încă mai poate să facă asta.
Text: Ana A. Negru Foto: Adrian Andrei
