Cu Hercules la bisericile fortificate

La sfârşitul lunii august, mă sună Carmen, o bună prietenă: - Ana, vreau să-mi iau concediu câteva zile şi să plec cu bicicleta în satele săseşti din Transilvania. Cunoşti vreo gazdă care m-ar putea primi pentru o noapte – două? La care, eu, luată deja de val şi plăcându-mi din start ideea, m-am trezit răspunzând: - Carmen, foarte tare, vreau să vin şi eu! Mai exact, în ce perioadă? - 3 – 6 septembrie. - Notat! Şi uite-aşa, încep să număr zilele, care trec uşor, de-altfel, mai ales că între timp am dat şi-o fugă în Maramureş, până când mă sună Carmen din nou: - Ana, ai rezolvat cu cazarea? - Da, rezolvat! Monica Popovici ne aşteapta la casa ei săsească, proaspăt restaurată, în satul Meschendorf. - Bine! Vezi că mai vine o prietenă de-ale mele, Andreea, şi ajungem mâine seară cu trenul în gara Braşov. - Perfect! De-abia aştept! Entuziasmul mi-era la maxim. Sunt convinsă că la fel era şi pentru ele. Doar că eu nu mai făcusem până atunci o ieşire atât de lungă cu bicicleta şi nici nu mi-am pus întrebarea dacă o să pot, având în vedere că n-am cea mai bună bicicletă pentru drum lung şi nici condiţie fizică de alpinistă, așa cum au Carmen şi Andreea. E sâmbătă seara. Le iau pe fete de la gară, mergem acasă şi după ce mâncăm o ciorbă bună de cartofi cu tarhon şi dreasă cu smântână, începem să ne facem planul pentru a doua zi. Brusc, ne dăm seama că e totuşi un drum foarte lung şi că mai bine mergem cu trenul până la Rupea-gară, după care ne urcăm pe biciclete şi pedalăm până la primul sat de pe harta excursiei noastre – Viscri. Cădem de acord, mai ales că vorbim de cca 62 de km… Ne trezim devreme, ne urcăm “pe cai” şi fuga la gară să prindem trenul de 8:16. Ne îngheaţă mâinile pe ghidoane şi, cu ocazia asta, ne bucurăm că am luat înţeleapta decizie de a lua trenul “până la prima”. Avem noroc de un tren personal foarte decent şi găsim chiar un loc bun de pus bicicletele, asta până când vine naşu’ şi ne întreabă de sănătate. Aveam biletele pregătite şi rezolvăm amiabil şi chestiunea bicicletelor. Drumul e plăcut şi îşi croieşte cale printre dealuri. Vedem chiar şi o căprioară, după ce se mai risipeşte ceaţa. Homorod Într-o oră jumătate ajungem la Rupea-gară. E soare şi vreme numai bună de pedalat! De la Rupea-gară, trecem prin Homorod, de unde urmează să ţinem drumul spre Rupea-oraş. Dar, Carmen vine cu ideea să vizităm şi biserica fortificată din Homorod, dacă tot suntem aici. Bună idee! O găsim pe doamna Anne, care are cheile şi care ne este ghid pe parcursul vizitei. Aşa aflăm că biserica a fost construită în secolul al XIII-lea, după care în 1800 a fost renovată, adăugându-se corul şi, mai recent, în anul 2000 au fost făcute reparaţii. Picturile originale, în care predomină roşul, se păstrează în stare foarte bună. Toate momentele importante din viaţa d-nei Anne au fost marcate în această biserică: “Aici m-am botezat, aici m-am confirmat, aici ne-am cununat”. Înainte de revoluţie, erau 600 de saşi în Homorod şi toţi se îmbrăcau în costume populare când veneau la biserică sau de sărbători. Atunci, comuna era împărţită în patru vecinătăţi, fiecare fiind compusă din 50 de case. Când se construia vreo casă, mergea vecinătatea şi ajuta. La înmormântări, mergea toată comuna, dar, obligatoriu, vecinătatea ajuta şi contribuia cu tot ce era necesar. Acum au rămas în sat 12 saşi, 200 maghiari, cca 100 de români şi aproape 1000 de ţigani.” La biserica fortificată se mai ţin slujbe tot a treia duminică din lună, iar în perioada iernii se ţin la casa parohială. Orga este încă funcţională şi timp de 15 ani d-na Anne a cântat în timpul slujbelor şi de sărbători. “Asta până când s-a întâmplat ce s-a-ntâmplat cu securitatea. Pentru o biblie! Că n-aveai voie să ţii. Aşa că am dus-o cu un unchi de-ai mei la preot şi am lăsat-o acolo. Securitatea m-a tot urmărit. Tot noaptea venea. Până când am ajuns de-am primit chemare la Tribunalul Militar din Bucureşti. Atunci am fost gata! M-au internat la spitalul de nebuni din Mureş. Ca să vedeţi până unde au mers...” Depăşim cu greu acest moment şi d-na Anne ne povesteşte mai departe cum era organizată lumea în biserică, unde se aşeza fiecare în funcţie de vârstă şi, de asemenea, despre “tăticul de biserică”, adică persoana desemnată cu trasul clopotelor dimineaţa, la prânz şi seara. Turnul Slăninei nu mai este folosit, deşi d-na Anne îşi aminteşte cum era pe vremuri: “De Crăciun, după tăierea porcului, fiecare îşi pregătea slănina cu sare, cu paprică, o dădea la fum şi apoi o aducea în Turn pentru păstrare. Că pe-atunci, nu erau congelatoare şi frigidere, ca acum. Şi duminica, venea fiecare şi-şi tăia o bucată cât pentru o săptămână, în funcţie de cât avea nevoie.” Interesante modul de organizare şi solidaritatea saşilor. O comunitate care va rămâne în câteva decenii doar istorie, din păcate. Acum, că tot am aflat atâtea lucruri interesante, e timpul să ne continuăm drumul. Facem o mică donaţie, ne luăm rămas bun de la d-na Anne şi plecăm mai departe spre Rupea-oraş. Şi uite-aşa, Hercules intră în acţiune. Începutul pare floare la ureche, că doar e numai drum drept. Cu timpul, însă, ajungem să ne cunoaştem. La primul deal mai serios, încep să pedalez de simt cum îmi ajunge inima în gât. Schimb viteza, că deh, Hercules are şi de-astea, cinci chiar! Şi mergem, şi mergem. Fetele, cu ale lor “bijuterii” din dotare, n-au nicio treabă! Mie mi se pare că zboară! Dar nu-i nimic, Hercules e de-acord să intrăm şi noi în ritm şi să ne ţinem tari. Începe să fie din ce în ce mai cald şi facem opriri să bem puţină apă şi să mai mâncăm câte-un sandvici. Rucsacii sunt grei, iar fetele, în plus faţă de mine, mai au şi scule de toate felurile, că deh, drumu-i lung şi-i mai bine să ai, decât să n-ai. Viscri Intrăm în Buneşti şi urmărim indicatorul către Viscri. Ar mai fi fost o intrare prin Dacia, poate mai scurtă, dar am zis că-i mai bun drumul prin Buneşti. Facem stânga şi ne ţinem de drum. Ne oprim la un izvor, ne umplem sticlele cu apă, schimbăm câteva vorbe cu localnicii şi plecăm mai departe. Pe aici, drumul e cu adevărat frumos!Asfaltat, dar retras. Nu vezi decât, poate, o maşină la douăzeci de minute. Nu tiruri, camioane, claxoane sau vitezomani. Doar linişte, dealuri largi, o natură minunată şi o binecuvântată umbră de la copacii ce mărginesc drumul. Frumos tare şi ce bine ne mai şade aşa vesele şi fericite, pedalând prin Transilvania! Când începem să urcăm din nou, la Hercules viteza a cincea e echivalentă cu a treia la bicicletele fetelor. Când ele dădeau mărunt din pedale, eu dădeam din greu. Am tradus, ca să vă daţi seama cum a stat treaba. Că doar n-am ştiut nici eu dinainte. Noroc cu opririle pentru băut apă! Ajungem în Viscri în jur de ora 15:00. Bifăm în minte cei aproape 34 km (26 + cei 8 de la Rupea-gară, la Rupea - oraş) şi prima oprire o facem pe dreapta, sub un păr cu nişte pere bune şi zemoase, că normal că am cules vreo câteva şi le-am savurat. Apoi, mergem să vizităm biserica fortificată. Dar, chiar dacă e zi de duminică, e închisă. Tanti Sara, ghidul de la cetate, e plecată şi prin urmare, nu putem intra. Aşa că îi dăm ocolul pe dinafară şi, cum legea compensaţiei funcţionează tot timpul, ce vedem noi pe unul dintre zidurile cetăţii? Viţă de vie şi muuulţi struguri alintaţi de soare! Incredibil de buni, dulci-acrişori, cu o aromă tare parfumată. Ne potolim astfel setea şi după ce zăbovim aşa vreo oră, ne urnim, cu regret, totuşi, pentru că fetele nu au avut ocazia să vadă şi să cunoască povestea cetăţii. Îndreptându-ne spre ieşirea din sat, avem ocazia să vizităm şi casa Prinţului Charles, foarte frumos restaurată şi întreţinută. De aici, facem cale întoarsă în Buneşti ( 8,5 km), ca să ne continuăm apoi drumul către Criţ (încă 3,5 km) şi Mesendorf (6 km), unde ne aşteaptă Monica, gazda noastră. Coborâm mult, dar începem să şi urcăm, din nou... Apoi, ne oprim într-un loc umbros la o margine de deal, pentru a mânca şi ultimele sandviciuri. Bine ne-au prins! Parcă ne-au mai dat putere. Criţ Ajungem în Criţ în jur de 6 după-amiaza şi mergem să vizităm biserica fortificată. Reuşim să găsim persoana care are cheile. Eu mai fusesem acolo în iunie 2009, cu ocazia concertului în memoria compozitorului Joseph Haydn, ale cărui partituri au fost găsite aici şi în satele învecinate, după ce au fost aduse în Transilvania de muzicieni şi preoţi. Intrăm şi văd o mulţime de paleţi cu ţiglă. Biserica este în renovare. Însă, ceea ce m-a uimit, a fost să văd intenţia de folosire a ţiglei moderne, total nepotrivite cu stilul architectural al unei biserici ridicate între 1810 - 1813. Asta, cu atât mai mult, cu cât ştiu că în apropiere, la Viscri, funcţionează un cuptor special unde se produce manual cărămidă şi ţiglă. Experţii englezi cu care Fundaţia “Mihai Eminescu Trust” colaborează, au făcut analize la pământul din Viscri şi din mai multe sate învecinate şi au descoperit că este cel mai bun pământ pentru a fi utilizat la producerea materialelor tradiţionale de construcţii, ce urmează a fi folosite în restaurări. Deci, ce se întâmplă la Criţ? Cum de n-au fost furnizate ţigle de la Viscri, potrivite pentru că sunt realizate pe baza unor tehnici şi materiale tradiţionale? În plus, astfel ar fi fost încurajată şi ar fi avut de câştigat comunitatea locală, nu o firmă mare producătoare de ţigle. În sfârşit, mi s-a părut un lucru foarte straniu şi total nefiresc pentru mersul lucrurilor, aşa cum l-aş vedea eu normal. Plecăm, eu cu multe semne de întrebare, iar fetele bucuroase că au putut afla o parte din istoria şi atmosfera locului. Facem câţiva paşi şi dăm de mulţi meri pitici într-o livadă. Culegem câteva mere, unele le mâncăm pe loc şi altele le punem în rucsac, ca să avem de drum între Criţ şi Mesendorf. Sunt roşii, dulci-acrişoare şi foarte zemoase. Bune tare! Mesendorf Plecam din Criţ, pentru că lumina apusului nu mai ţine mult, iar noi mai avem încă 6 km până “acasă”. Gândul la cină ne mână de la spate, chiar dacă ne mai încetinesc ritmul vreo câteva dealuri. Eu una, simt că abia mai pot să împing la bicicletă. Dar, mai e un pic. Vedem nişte câini cam răi la intrare în Mesendorf şi suntem cu băgare de seamă. Aşa că-i mai bine să ne dăm jos şi mergem pe lângă. Deja drumul nu mai contează. Suntem ca ajunse. O dată cu noi, vine şi seara. Urcăm la casa Monicăi Popovici, care ne aşteaptă cu poarta deschisă şi cu masa pregătită. Ura! Mâncare!!! Şi încă ce mâncare! Vreau să zic că a meritat tot chinul cu Hercules şi toţi kilometrii, chiar şi numai pentru preparatele Monicăi, care au fost următoarele: friptură de mistreţ, garnitură de cartofi natur condimentaţi cu mirodenii din grădină, rondele de vinete la grătar, salată de hrean ras cu măr, flori de dovlecel caramelizate, brânză din aceea bună, pâine de casă, limonadă, ceai de mentă. (Posibil sa-mi fi scăpat acum ceva). Toate acestea servite la lumina lumânărilor, atmosferă cu totul specială venind ca un fel de bonus, în pofida sau datorită faptului că am ajuns la gazda noastră aşa târziu. Consider necesar să precizez, pentru că fotografiile nu au sonor, dar exclamaţiile noastre admirative însoţeau fiecare îmbucătură! Doamne, ce festin! Nu zic, eram şi flămânde, şi obosite după cca 45 de km parcurşi, dar oricum am fi fost, sunt convinsă că la fel am fi reacţionat! Atât de delicios a fost totul. Mulţumim, încă o dată, Monica! Acum, un somn bun e tot ce ne mai lipseşte. Fetele îmi zic să iau o aspirină, ca să fie sigure că mă mai urc pe bicicletă şi a doua zi, aşa că iau. Ne facem planul în mare, care cuprinde următoarele: trezit la 6 dimineaţa, ca să fotografiez răsăritul, mic dejun, vizită la domnul Martin Werner, rămas bun de la gazda noastră dragă şi plecare spre Saschiz, Vânători (în cazul meu) şi Sighişoara (în cazul fetelor). Gata. Mergem la culcare, senine şi recunoscătoare pentru tot ce ne-a oferit ziua aceasta. Dormim buştean, iar cu trezitul avem o problemă. Telefonul meu are setată o alarmă cu ciripit de păsărele şi normal că nu le-a băgat nimeni în seamă! Carmen, ca printr-o minune, se trezeşte de la sine pe la 6:25 şi ne dă deşteptarea. Atunci ne-a spus că a auzit la un moment dat nişte păsărele, dar s-a gândit că e vreun cuib undeva la streaşina casei, aşa că n-a reacţionat. Nu-i nimic! E bine şi cu jumătate de oră mai târziu, decât deloc. Eu mă grăbesc la geam, să văd în ce fază e soarele. Îl văd că se pregăteşte să se înalțe şi intrăm toate în priză. Foarte rapid ne facem toaleta şi fuguţa să găsim cel mai bun loc de pozat. Mă gândesc că din turnul cetăţii ar fi o variantă, însă e imposibil să urcăm, pentru că aflăm că biserica fortificată de aici din Mesendorf este închisă, pe motiv de renovare. Mă uit mai atent şi da, văd aceleaşi “urme” de modernizare hidoasă, ca şi la Crit. Ţiglele acelea roşii, fără nicio noimă! Din nou îmi vin în cap tot felul de gânduri şi nu pot să nu mă întreb: de ce aşa, când se poate restaura cu materiale tradiţionale, născute direct din pământul şi din truda localnicilor? Cum de se îngăduie această mutilare, când alte ţări cultivate pe tradiţie reuşesc şi au tot interesul să-şi conserve patrimoniul, nealterându-l? Între timp, trecem la planul B, pentru că soarele se grăbeşte şi noi încă nu ne-am găsit locul. Fugim degrabă în livada Monicăi şi urcăm în vârful dealului, făcându-ne loc printre brânduşe şi iarba înaltă. Doamne, ce privelişte şi ce lumină se înalţă peste văile şi dealurile acoperite încă de ceaţă! Aproape o oră, am simţit binecuvântarea de a fi în Rai şi privilegiul de a amuţi în faţa frumuseţii naturii. Absolut minunat! Aş fi rămas acolo, în acea stare fără gânduri, ore întregi. Acum înţeleg cum de-a iubit d-nul Martin Werner atât de mult aceste locuri şi cum de a preferat să se facă pomicultor. În acelaşi loc unde suntem noi acum, sub acelaşi copac bătrân, dumnealui obişnuia să cânte la clarinet, probabil nu doar dimineaţa la răsărit, ci şi în zi de sărbătoare. Pentru sufletul lui şi al vecinătăţii. Cei de jos îl auzeau şi, din spusele lor, ştiu că-i mişca atmosfera pe care d-nul Werner reuşea să le-o transmită. Cât poate să fie de frumos şi de înălţător să te armonizezi cu tot ce există în jurul tău! Să-ţi cânte sufletul deodată cu natura şi cu aproapele tău… Coborâm încet, încet, ca dintre paginile unei poveşti şi ne minunăm de brânduşe, de livadă, de tot ce-i în jur. Ne aşezăm cu rândul în hamacul colorat al Monicăi, mâncăm câteva prune, un măr şi ne bucurăm de lumina caldă ce-şi face loc printre crengile copacilor, ca să ajungă să ne mângâie chipurile, până la ultimul fir de păr. Curând, însă, trecem la treburi mai pământeşti, pentru că ni se face foame. Revenim in curtea Monicăi, unde mai admirăm o dată fiecare locşor și ne bucurăm de lumina blândă a dimineții... Luăm masa tot afară, iar mâncarea e din nou un deliciu: dulceaţă de vişine negre, de afine şi alte bunătăţuri, toate făcute în casă. Mai stăm un pic să ni se-aşeze mâncarea, mulţumindu-i Monicăi, după care mergem să-l vizităm pe d-nul Martin Werner (101 ani) - un om care şi-a dedicat întreaga viaţă satului său. Veteran de război, rănit foarte grav la umărul drept în timpul luptelor, a devenit apoi pomicultor împătimit (a plantat singur toată livada din Mesendorf), a fost membru în fanfara satului (a cântat la clarinet peste 50 de ani), a fost ghid al bisericii fortificate din sat şi a avut grijă de buna întreţinere a bisericii şi a grădinii acesteia, până acum cca 6 ani, când din cauza unei căzături, şi-a dat seama că e cam bătrân să se mai ocupe el de atâtea lucruri. În 2010, la împlinirea a 100 de ani, a fost sărbătorit de întreaga comunitate, mai ales de către saşii plecaţi, care au revenit special pentru d-nul Werner. Mă bucur că am fost și eu acolo. Fotografie din 2010 - împreună cu d-nul Werner Ajungem la casa dumnealui şi încep să-l strig, pentru că are poarta încuiată. Într-un final, iese la geam. Îmi vorbeşte în germană şi nu aude că îl rog să vorbească în româneşte. Îmi dau seama că, între timp, lucrurile s-au schimbat cu sănătatea dumnealui. Şi, din păcate, bătrâneţea e într-adevăr o haină grea. Până la urmă, aude ce-i zic şi îmi spune pe româneşte că abia s-a trezit şi că, dacă nu ne grăbim, mănâncă şi apoi coboară să vorbească cu noi. Mă emoţionează foarte tare toată situaţia şi chiar nu-mi doresc să-l obosesc, pentru că îmi dau seama că şi vorbitul ar fi un efort. Aşa că îi spun că nu-i nevoie să coboare şi că am vrut doar să-l mai văd. I-am urat multă sănătate şi am plecat. Cu lacrimi în ochi... Toate trei. Am aflat apoi, că are zile şi zile. În unele se simte slăbit, dar în altele se crede în putere şi iese afară să taie lemne. Nu poate fără muncă, fără participare, fără natura din jur. Dumnezeu să-l ajute, să-i dea sănătate şi putere, dar şi acceptare, când va veni momentul. Un lucru e cert: îl îndrăgesc şi apreciez. Eu şi mulţi alţii... Saschiz Ne luăm rămas bun de la Monica, ne umplem sticlele cu apă şi “pe cai”! Acum spre Saschiz (17 km). Începem să pedalăm. Drumul urcă şi coboară dealuri, iar noi ne ţinem după el. Am mers cu maşina pe aici de nenumărate ori, însă doar acum îl descopăr şi cunosc cu adevărat şi-l simt prin fiecare muşchi. De Hercules, ce să mai spun! Deja ne împrietenim şi ne acceptăm reciproc: el că l-am supus acestui “sport extrem” faţă de modul în care a fost el fabricat, iar eu pentru că se comportă eroic şi merge înainte, orice-ar fi! Ajungem în Saschiz însetate, că ni se terminase apa şi mergem să căutăm un loc unde să lăsăm bicicletele cât timp mergem să vizităm cetatea. Găsim fără probleme, tocmai la sediul Fundației Adept (unde îl cunoaștem și pe Cornel Stanciu), luăm apă la noi şi începem să urcăm un deal împădurit, cca 2 km. Cam greu, că e cald tare! Dar ajungem şi ne plimbăm puţin pe cărările înierbate ale cetăţii, pentru a o cunoaşte mai bine. Fortificaţia a fost ridicată în scop de apărare, în secolul al XIV-lea, de către saşii din Saschiz şi din comunele vecine. Cetatea aparţine perioadei de trecere de la stilul romanic la cel gotic. Modul de organizare a comunităţii se reflectă şi în denumirea turnurilor: Turnul Şcoalei, Turnul Muniţiei, Turnul Voievodal, Turnul Preotului, Turnul Porţii şi Turnul de Pază. În interior, se află o capelă, din care astăzi a mai rămas doar o ruină. Ce se mai păstrează, însă, este fântâna adâncă de 65 de m care se spune că face legătura, printr-un tunel subteran, între incinta cetăţii şi centrul comunei Saschiz. Timpul trece repede şi după această vizită, coborâm în sat să ne luăm bicicletele, pentru că eu trebuie să prind trenul înapoi spre casă. E luni şi nu pot să-mi prelungesc concediul, motiv pentru care socotim că e mai bine să iau trenul din Vânători (până unde sunt 10 km), din moment ce e în drumul fetelor, care vor să pedaleze mai departe până în Sighişoara. Iată că plecăm. Stările mele sunt amestecate: adică pe lângă oboseala firească, toate gândurile îmi sunt inundate de recunoştinţă şi bucurie pentru că am ales să trăiesc această inedită experienţă pe care, dacă ar fi s-o traduc în cifre, ar sta cam aşa: - 80 km parcurşi în 2 zile (efort care m-a costat 3 kg, deşi nu aveam intenţii de slăbire) - 5 cetăţi fortificate vizitate (integral sau parţial) - 2 prietene minunate, cu care ţi-e mai mare dragul să pleci la drum - 1 gazdă extraordinară; mâncare bună, bună - cca 1 kg de struguri /de căciulă, culeşi şi mâncaţi în Viscri - vreun kg de mere culese de peste tot şi ceva pere. La toate acestea, se adaugă cca 350 de fotografii, ce-mi sunt mărturii de nădejde, plus mesajele prietenelor mele la doar trei zile după excursie, de genul: Carmen: “Azi mănânc ultimul măr de la Mesendorf” sau “Aseară îi spuneam Andreei că ne-am întors bolnave de acolo, bolnave de frumos. Încă sunt cu gândul acolo şi văd totul scăldat în lumina aceea superbă de dimineaţă.” Pe scurt, fiind prima mea excursie mai lungă cu bicicleta, mi sa părut și cea mai frumoasă şi îndrăzneaţă, alături de oamenii potriviţi! Însă, cu siguranţă, Hercules nu va mai cutreiera pe drum lung şi dealuri. I-am promis că-i aduc un frate mai mare şi mai puternic, ca să răsufle uşurat... Oricum, îşi merită numele! Text și foto: Ana A. Negru