Cornelia şi Lupu Rednic - Maramureșeni la vorbă, cânt și suflet
Am amintiri foarte frumoase, năzbâtii, întâmplări hazlii. La săniuş, iarna fiind foarte frumoasă cu zapadă multă şi foarte geroasă, îmi amintesc că la streşina casei se formau ţurţuri de gheaţă, cu care, noi copiii, ne jucam folosindu-i ca sulițe.
Cornelia și Lupu Rednic
-D-le Lupu Rednic, v-ați născut în Sighetu Marmației și ați copilărit în comuna Șieu, pe Valea Izei.
Cum era satul pe vremea copilăriei dumneavoastră?
Ce amintiri aveți legate de oamenii locului, de muzica vremii, de obiceiurile și tradițiile din Șieu?
Am amintiri foarte frumoase, năzbâtii, întâmplări hazlii, plăcute sau mai puţin plăcute.
La săniuş, iarna fiind foarte frumoasă cu zapadă multă şi foarte geroasă, îmi amintesc că la streaşina casei se formau ţurţuri de gheaţă, cu care, noi copiii, ne jucam folosindu-i ca suliţe.
Apoi, îmi amintesc ca am mărs cu tăţ’ coconii (copiii) la furat cireşe, la vecinul Dişăoanu. Ne-am urcat în cireş, a venit unteşu’ Dişăoanu cu o jordă, dar n-o putut să ne bată că n-ajungea la noi. O zâs să ne coborâm. Noi nu am vrut. O plecat şi s-o’ întors cu cânele; l-o legat de cireş ş-apoi s-o dus de-acasă, lăsându-ne în cireş şi cânele ne păză pă noi. Când am văzut că ne lasă şi să duce de-acasă, am început să zderăm (plângem), grăindu-i: “d-apoi de ce ne laşi în cireş şi te duci de-acasă?”. Unteşu’ ne-o’ zâs: “Staţi acolo ca sărăciile (coţofană), diavolilor ce sânteţi!”. S-o’ întors păste două ceasuri acasă, da’ n-o’ zărit sângur, o zărit cu mama, mătuşa Călină (mama lu’ Dordea lu’ Corabde), unteşu’ Ştefan (tata lu’ Ionu lu’ Ştefanu’ lu’ Corabde) şi o luat cânele de la cireş. Noi am scoborât din cireş, apoi mama mni-o dat cu joarda unteşului de n-am uitat-o nici până în zâua de astăzi (vorba ceea: „unde dă părintele, creşte”), da’ nici ceilalţ’ coconi n-o’ scăpat prea uşor . Mama mni-o dat câteva palme la cur şi pă drum mni-o zâs: “lasa, că-ţi dau eu cireşe”!
Altceva ce-mi amintesc, e de când m-o’ lăsat mama acasă ş-o’ plecat la o ’mormântare. Eram acasă cu Ioana noastă. Când soră-mnea n-o’ fo’ atentă, atunci eu m-am pornit la drum s-ajung şi eu la ’mormântare. Am ajuns repede acolo, că nu era departe. Aveam două lemnuşele în mânuri (mâini), m-am strecurat pântre oameni, ş-am ajuns până la masa unde erau poptii (preoţii). Am stat lângă ei făcând cu lemnele acelea cum aş cânta din ceteră (vioară), şî horem (cântam) cu voce tare. M-o’ auzât popa şî’ tătă lume’ să ciude’ (mira): “a cui îi coconu’ (copilul) ăsta?”. Mintenaş o zânit mama, m-o’ luat să stau lângă ea, da’ când am ajuns acasă, o luat o urzâcă şî mo’ urzâcat pă manuri (maini). Mni-o dat jos pantalonii şî m-o’ urzâcat pă cur. Nici întâmplarea asta n-am uitat-o şî’ când mni-o aduc aminte ş-o’ spun şî’ la prieteni râdem cu drag cum stătem la mormântare lângă popa şî’ lângă copârşău. Poate si lucrul acesta m-a determinat să mă fac ceteraş (artist).
Legat de obiceiuri si traditii, imi amintesc ca de la 9 ani până la 12 ani, mergeam de sărbătorile de iarnă cu colindul, cu capra, cu steaua. Colindam cam aşe:
"Colindăm pă’su’ butuci să ne dăie gazda nuci,/ Colindăm pă’su’nuiele să ne dăie gazda mere”.
Apoi, legat de nunți, acestea erau în stil tradiţional, cu steag, călăreţi pe cai frumos împodobiţi cu mărgele, batiste alese în teară (razboiul de ţesut), oameni îmbrăcaţi în straie populare. Nunţile se făceau în casa. Mirele la casa lui şi mireasa la casa ei. Cândva, pe la miezul nopţii, venea mirele cu câţiva feciori şi fete la mireasă, petreceau o oră, după care luau mireasa alături de câţiva tineri şi se duceau acasă la mire. Ceilalţi nuntaşi ai miresei rămâneau şi petreceau în continuare până dimineaţă, moment în care unii dintre ei megeau acasă, rămânând doar neamurile, care aşteptau plecarea la mire în ospăţ.
Părinţii miresei şi cu neamurile rămase, încărcau zestrea miresei într-o caruţă, alături de animalele şi alte bunuri primite-n dar. Ceteraşi şi neamurile miresei mergeau acasă la mire, unde petreceau până după prânz, în anumite cazuri până seara, tradiţie adevărată ramasă din moşi-strămoşi - averea cea mai de preţ a românilor. Io am fo’ stegar la nunţi (domnişor de onoare cum se spune pe la oraş). Steagul era împodobit cu batise lucrate la războiul de ţesut, margele adunate de la fetele din sat. Fiecare stegar se măre’ (fălea) cu frumoseţea steagului împodobit cu mărgele adunate de la cele mai de vază fete din sat. Da’ am fo’ şi călăreţ având cal frumos împodobit cu ştergar, ţol pus sub şa şi batiste împodobite. Am plecat cu nunta de la mire la mireasă eu fiind călare pe cal, ţanţoş (măreţ) nevoie mare. Nu am observat stând în şa că mi s-au descusut cioarecii (pantalonii de postav). Eram un fecior foarte sugubăţ, de unde vine şi zicala; "am noroc că îs’ drăcos şi trăiesc ca cel frumos”. Mireasa şi nuntaşii aşteptau să vină mirele cu nuntaşii lui şi calăreţii.
Ne-au întâmpinat cu strigături specifice zonei. Am observat că toată lumea începe să râdă, crezând că le place cum mă veselesc. Mi-am dat seama că ceva nu e în ordine. Când mă uit mai bine am observat că am cioarecii descusuți între picioare…
Sunt muuulte de povestit... În serile de iarnă, mergeam cu doi trei feciori la fete, la câte-o şezătoare. Unele fete torceau, altele depănau firul tors din caierele de lână. Spuneam bancuri, jucam tot felul de jocuri cu pedepse. Târziu în noapte, furam fusul acelei fete care mni-era dragă mnie şi plecam. Fata trebuia să-şi recupereze fusul ieşind afară, iar eu o aşteptam şi în schimbul unui, sau mai multor săruturi, fata recupera fusul. Cum se zice:"cine-i lotru (şmecher) o sărută, cine nu la ea se uită”.
Acestea şi multe alte amintiri frumoase care mă leagă de vatra satului, mă conving că "vesnicia s-a nascut la sat”.
-Copil fiind, cine v-a îndrumat pașii spre muzica populară și când ați cântat pentru prima oară la vioară? Vă amintiți care a fost primul cântec pe care l-ați învățat?
La vârsta de 14 ani am început să cânt la vioară, după ce l-am auzit cântând pe un vecin -Vasile-a lu’ Pojonic. Mi-a plăcut asa de mult încât am cumparat o ceteră de la el şi o zongoră (vioară şi chitară). De aici a început dragostea pentru arta şi tradiţia populară, respectând cu sfinţenie obiceiurile moştenite.Cântam in fiecare zi cu cetera şi vocea: "cetera şi lumea dragă, de inimă mni’ să leagă”. Nicaieri nu mergeam fără vioră, chiar şi la diferite munci prin ţară. Mergeam să-mi câştig existenţa primăvara, vara şi toamna. Iarna o petreceam acasă. Se făceau: şezători, clăci, participam la nunţi în calitate de invitat, mai târziu şi în calitate de ceteraş.
-Am aflat că în adolescență, vă câștigați existența muncind la câmp în diferite județe din țară. Puteți să ne povestiți despre această experiență și despre ce a însemnat pentru dumneavoastră?
Pot să vă zic că de la vârsta de 14 ani, mi-am câştigat existența mergând la munci agricole prin toată ţara. În anul 1985 am terminat clasa a-VIII-a şi am plecat la Arad, localitatea Nădlac, unde munceam cu caii şi caruţa transportând porumb, sfeclă de zahăr şi sfeclă furajeră. N-am să uit niciodată cum stăteam în saivanele de animale alături de caii legaţi la iesle, iar noi oamenii, în cealaltă jumătate a saivanului. Deplasarea din Maramureş până în Arad am făcut-o cu trenul, noi fiind alături de cai şi cărute în vagoanele de marfă. Au urmat alte judeţe şi oraşe unde mergeam la munci agricole, coasă, drenuri, defrişat de pădure, cules de porumb. Îmi amintesc că eram la cules de porumb, pe la varsta de 15 ani, în comuna Beidaud judetul Tulcea, unde erau mai mulţi maramureşeni. Era şi vecinul meu Deordea lu’Corbde. S-au facut echipele şi urma să înceapă activitatea. Pe noi n-a vrut să ne ia în echipa nimeni, considerându-ne nişte copii. La final ne-a luat o echipă, dar acei oameni erau cam beţivani, motiv pentru care au început să râda toţi de noi, gândindu-se că n-o să putem culege porumb - unii copii, alţii beţivi. La final eram plătiţi în natura, cu cereale, adică porumb. Lucram în acord , se calcula după munca depusă, faceam efort foarte mare, ziua la cules porumb iar câteodată toată noaptea tăiam cocenii de porumb. La terminarea sezonului am ieşit cu echipa de beţivani pe primul loc, vorba aceea "cine râde la urmă râde mai bine".
Pot să spun că pentru mine a fost o încercare a vieţii, pe care cu drag o rememorez.
-Cum ați cunoscut-o pe soția dvs?
În toamna anului 1990 m-am stabilit în Sighetu Marmaţiei, locuind într-un cămin de nefamilişti – „casă fără gânduri! oameni fără viitor”, perioadă în care am lucrat ca bucătar – ospătar la Restaurantul Astoria, unde eram coleg de serviciu cu viitoarea mea soacră.
În perioada aceasta am cunoscut-o pe Cornelia, devenind prieteni. Ziua munceam la restaurant, iar seara urmam cursurile liceului seral Dragos Voda din Sighetu Marmatiei.
M-am căsătorit în anul 1992 cu RACHIŞ CORNELIA – Maria.
-Ce puteți să ne povestiți despre începuturile dumneavoastră ca și cuplu de muzică populară, specifică zonei Maramureșului?
La un an după căsătorie am format un cuplu de muzică populară, specific zonei Maramureşului - ceteră (vioară) şi zongoră (chitară).
În acelaşi an, am participat la primul festival de folclor, “Alina-te dor Alină”, la Cicârlău – Maramureş, unde am obţinut premiul special al juriului. Acel festival ne-a dat un impuls foarte mare pentru evoluţia noastră în cariera artistică, susţinuţi fiind de public (chiar de la prima apariţie) şi de specialişti în folclor şi tradiţii populare. In 1996 - am înregistrat primul album, intitulat “Care fruză pică jos”. Cântecul cu care ne-am lansat, ne-a adus mare succes, găsind foarte repede calea către inima publicului. Primele filmări le-am realizat în anul 1993 la TVR1, fiind invitati de prietena noastra, doamna Elise Stan. In 2002 – am editat al doilea album de muzică populară, “Să trăia prietenii mei”. In anul 2005, Cornelia lanseaza primului album de muzică uşoară, intitulat “Mi-e dor” vol.1, la Braşov. In anul 2007 am lansat albumul “Mândruţă cu ochi de mură”, vol III. In anul 2008, am lansat un album cu muzica armeneasca impreuna cu Gigi Sima si formatia PINDU.
-Cum vă formați repertoriul pe care-l cântați? Culegeți cântece și din alte zone, decât din Maramureș?
Nu, doar din Maramureș. Mergem prin sate maramureșene și ascultam cântecele țăranilor. De pildă, în Poienele Izei (un sat aproape de Șieu), trăiește un bătrân care știe cântece foarte vechi. Îl ascultăm și culegem de la el versuri și melodii de mult uitate. Noi doar le mai nuanțăm un pic atunci când le interpretăm. În rest, eu și Cornelia ne compunem propriul repertoriu, ajutați și de mama-soacră.
-Având spectacole prin toată țara, precum și în străinătate, ați ales să rămâneți în Maramureș sau v-ați mutat în București, pentru a vă fi mai ușor din punct de vedere profesional?
Din martie 2006 ne-am stabilit în București. În prezent, lucrez la Centrul Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor, unde organizez specatacole de muzică populară, sprijin anumite acţiuni, expoziţii de pictură, promovând tradiţia şi cultura românească.
Dar legatura cu Maramuresul a rămas vie, mergem cât se poate de des acasă, pentru că nu putem altfel. Nu vedeți? Nici vorba nu mi-am schimbat-o! Maramureșu’ ne e de suflet.
-Acelor tineri care nu au avut bunici la sate și nu știu ce înseamnă mediului rural, ce mesaj aveți să le transmiteți?
Tinerilor le recomand, chiar dacă nu au bunici la sat, să-și petreacă măcar o săptămână la țară, de exemplu în Maramureș și, dacă e posibil, la casa unor gospodari care au animale. E o plăcere și un lucru extraordinar să îngrijești animalele, să vezi cum e să mulgi vaca, să bei lapte proaspăt. Apoi, le recomand să viziteze o stână tradițională, ca să vadă cum e traiul ciobanilor, să mănânce urdă dulce, caș, balmoș. Apoi, în perioada marilor sărbători de peste an, pot vedea oamenii îmbrăcați în straie populare, pot participa la Jocul Șurei, la hora satului. Viața țăranului e foarte grea, dar și foarte frumoasă și merită cunoscută, pentru că sunt convins, că „veșnicia s-a născut la sat”.
Lupu Rednic, bebeluș fiind, împreună cu părinții și frații
Interviu de Ana A. Negru
Fotografii din arhiva personală a cântăreților
Cum era satul pe vremea copilăriei dumneavoastră?
Ce amintiri aveți legate de oamenii locului, de muzica vremii, de obiceiurile și tradițiile din Șieu?
Am amintiri foarte frumoase, năzbâtii, întâmplări hazlii, plăcute sau mai puţin plăcute.
La săniuş, iarna fiind foarte frumoasă cu zapadă multă şi foarte geroasă, îmi amintesc că la streaşina casei se formau ţurţuri de gheaţă, cu care, noi copiii, ne jucam folosindu-i ca suliţe.
Apoi, îmi amintesc ca am mărs cu tăţ’ coconii (copiii) la furat cireşe, la vecinul Dişăoanu. Ne-am urcat în cireş, a venit unteşu’ Dişăoanu cu o jordă, dar n-o putut să ne bată că n-ajungea la noi. O zâs să ne coborâm. Noi nu am vrut. O plecat şi s-o’ întors cu cânele; l-o legat de cireş ş-apoi s-o dus de-acasă, lăsându-ne în cireş şi cânele ne păză pă noi. Când am văzut că ne lasă şi să duce de-acasă, am început să zderăm (plângem), grăindu-i: “d-apoi de ce ne laşi în cireş şi te duci de-acasă?”. Unteşu’ ne-o’ zâs: “Staţi acolo ca sărăciile (coţofană), diavolilor ce sânteţi!”. S-o’ întors păste două ceasuri acasă, da’ n-o’ zărit sângur, o zărit cu mama, mătuşa Călină (mama lu’ Dordea lu’ Corabde), unteşu’ Ştefan (tata lu’ Ionu lu’ Ştefanu’ lu’ Corabde) şi o luat cânele de la cireş. Noi am scoborât din cireş, apoi mama mni-o dat cu joarda unteşului de n-am uitat-o nici până în zâua de astăzi (vorba ceea: „unde dă părintele, creşte”), da’ nici ceilalţ’ coconi n-o’ scăpat prea uşor . Mama mni-o dat câteva palme la cur şi pă drum mni-o zâs: “lasa, că-ţi dau eu cireşe”!
Altceva ce-mi amintesc, e de când m-o’ lăsat mama acasă ş-o’ plecat la o ’mormântare. Eram acasă cu Ioana noastă. Când soră-mnea n-o’ fo’ atentă, atunci eu m-am pornit la drum s-ajung şi eu la ’mormântare. Am ajuns repede acolo, că nu era departe. Aveam două lemnuşele în mânuri (mâini), m-am strecurat pântre oameni, ş-am ajuns până la masa unde erau poptii (preoţii). Am stat lângă ei făcând cu lemnele acelea cum aş cânta din ceteră (vioară), şî horem (cântam) cu voce tare. M-o’ auzât popa şî’ tătă lume’ să ciude’ (mira): “a cui îi coconu’ (copilul) ăsta?”. Mintenaş o zânit mama, m-o’ luat să stau lângă ea, da’ când am ajuns acasă, o luat o urzâcă şî mo’ urzâcat pă manuri (maini). Mni-o dat jos pantalonii şî m-o’ urzâcat pă cur. Nici întâmplarea asta n-am uitat-o şî’ când mni-o aduc aminte ş-o’ spun şî’ la prieteni râdem cu drag cum stătem la mormântare lângă popa şî’ lângă copârşău. Poate si lucrul acesta m-a determinat să mă fac ceteraş (artist).
Legat de obiceiuri si traditii, imi amintesc ca de la 9 ani până la 12 ani, mergeam de sărbătorile de iarnă cu colindul, cu capra, cu steaua. Colindam cam aşe:
"Colindăm pă’su’ butuci să ne dăie gazda nuci,/ Colindăm pă’su’nuiele să ne dăie gazda mere”.
Apoi, legat de nunți, acestea erau în stil tradiţional, cu steag, călăreţi pe cai frumos împodobiţi cu mărgele, batiste alese în teară (razboiul de ţesut), oameni îmbrăcaţi în straie populare. Nunţile se făceau în casa. Mirele la casa lui şi mireasa la casa ei. Cândva, pe la miezul nopţii, venea mirele cu câţiva feciori şi fete la mireasă, petreceau o oră, după care luau mireasa alături de câţiva tineri şi se duceau acasă la mire. Ceilalţi nuntaşi ai miresei rămâneau şi petreceau în continuare până dimineaţă, moment în care unii dintre ei megeau acasă, rămânând doar neamurile, care aşteptau plecarea la mire în ospăţ.
Părinţii miresei şi cu neamurile rămase, încărcau zestrea miresei într-o caruţă, alături de animalele şi alte bunuri primite-n dar. Ceteraşi şi neamurile miresei mergeau acasă la mire, unde petreceau până după prânz, în anumite cazuri până seara, tradiţie adevărată ramasă din moşi-strămoşi - averea cea mai de preţ a românilor. Io am fo’ stegar la nunţi (domnişor de onoare cum se spune pe la oraş). Steagul era împodobit cu batise lucrate la războiul de ţesut, margele adunate de la fetele din sat. Fiecare stegar se măre’ (fălea) cu frumoseţea steagului împodobit cu mărgele adunate de la cele mai de vază fete din sat. Da’ am fo’ şi călăreţ având cal frumos împodobit cu ştergar, ţol pus sub şa şi batiste împodobite. Am plecat cu nunta de la mire la mireasă eu fiind călare pe cal, ţanţoş (măreţ) nevoie mare. Nu am observat stând în şa că mi s-au descusut cioarecii (pantalonii de postav). Eram un fecior foarte sugubăţ, de unde vine şi zicala; "am noroc că îs’ drăcos şi trăiesc ca cel frumos”. Mireasa şi nuntaşii aşteptau să vină mirele cu nuntaşii lui şi calăreţii.
Ne-au întâmpinat cu strigături specifice zonei. Am observat că toată lumea începe să râdă, crezând că le place cum mă veselesc. Mi-am dat seama că ceva nu e în ordine. Când mă uit mai bine am observat că am cioarecii descusuți între picioare…
Sunt muuulte de povestit... În serile de iarnă, mergeam cu doi trei feciori la fete, la câte-o şezătoare. Unele fete torceau, altele depănau firul tors din caierele de lână. Spuneam bancuri, jucam tot felul de jocuri cu pedepse. Târziu în noapte, furam fusul acelei fete care mni-era dragă mnie şi plecam. Fata trebuia să-şi recupereze fusul ieşind afară, iar eu o aşteptam şi în schimbul unui, sau mai multor săruturi, fata recupera fusul. Cum se zice:"cine-i lotru (şmecher) o sărută, cine nu la ea se uită”.
Acestea şi multe alte amintiri frumoase care mă leagă de vatra satului, mă conving că "vesnicia s-a nascut la sat”.
-Copil fiind, cine v-a îndrumat pașii spre muzica populară și când ați cântat pentru prima oară la vioară? Vă amintiți care a fost primul cântec pe care l-ați învățat?
La vârsta de 14 ani am început să cânt la vioară, după ce l-am auzit cântând pe un vecin -Vasile-a lu’ Pojonic. Mi-a plăcut asa de mult încât am cumparat o ceteră de la el şi o zongoră (vioară şi chitară). De aici a început dragostea pentru arta şi tradiţia populară, respectând cu sfinţenie obiceiurile moştenite.Cântam in fiecare zi cu cetera şi vocea: "cetera şi lumea dragă, de inimă mni’ să leagă”. Nicaieri nu mergeam fără vioră, chiar şi la diferite munci prin ţară. Mergeam să-mi câştig existenţa primăvara, vara şi toamna. Iarna o petreceam acasă. Se făceau: şezători, clăci, participam la nunţi în calitate de invitat, mai târziu şi în calitate de ceteraş.
-Am aflat că în adolescență, vă câștigați existența muncind la câmp în diferite județe din țară. Puteți să ne povestiți despre această experiență și despre ce a însemnat pentru dumneavoastră?
Pot să vă zic că de la vârsta de 14 ani, mi-am câştigat existența mergând la munci agricole prin toată ţara. În anul 1985 am terminat clasa a-VIII-a şi am plecat la Arad, localitatea Nădlac, unde munceam cu caii şi caruţa transportând porumb, sfeclă de zahăr şi sfeclă furajeră. N-am să uit niciodată cum stăteam în saivanele de animale alături de caii legaţi la iesle, iar noi oamenii, în cealaltă jumătate a saivanului. Deplasarea din Maramureş până în Arad am făcut-o cu trenul, noi fiind alături de cai şi cărute în vagoanele de marfă. Au urmat alte judeţe şi oraşe unde mergeam la munci agricole, coasă, drenuri, defrişat de pădure, cules de porumb. Îmi amintesc că eram la cules de porumb, pe la varsta de 15 ani, în comuna Beidaud judetul Tulcea, unde erau mai mulţi maramureşeni. Era şi vecinul meu Deordea lu’Corbde. S-au facut echipele şi urma să înceapă activitatea. Pe noi n-a vrut să ne ia în echipa nimeni, considerându-ne nişte copii. La final ne-a luat o echipă, dar acei oameni erau cam beţivani, motiv pentru care au început să râda toţi de noi, gândindu-se că n-o să putem culege porumb - unii copii, alţii beţivi. La final eram plătiţi în natura, cu cereale, adică porumb. Lucram în acord , se calcula după munca depusă, faceam efort foarte mare, ziua la cules porumb iar câteodată toată noaptea tăiam cocenii de porumb. La terminarea sezonului am ieşit cu echipa de beţivani pe primul loc, vorba aceea "cine râde la urmă râde mai bine".
Pot să spun că pentru mine a fost o încercare a vieţii, pe care cu drag o rememorez.
-Cum ați cunoscut-o pe soția dvs?
În toamna anului 1990 m-am stabilit în Sighetu Marmaţiei, locuind într-un cămin de nefamilişti – „casă fără gânduri! oameni fără viitor”, perioadă în care am lucrat ca bucătar – ospătar la Restaurantul Astoria, unde eram coleg de serviciu cu viitoarea mea soacră.
În perioada aceasta am cunoscut-o pe Cornelia, devenind prieteni. Ziua munceam la restaurant, iar seara urmam cursurile liceului seral Dragos Voda din Sighetu Marmatiei.
M-am căsătorit în anul 1992 cu RACHIŞ CORNELIA – Maria.
-Ce puteți să ne povestiți despre începuturile dumneavoastră ca și cuplu de muzică populară, specifică zonei Maramureșului?
La un an după căsătorie am format un cuplu de muzică populară, specific zonei Maramureşului - ceteră (vioară) şi zongoră (chitară).
În acelaşi an, am participat la primul festival de folclor, “Alina-te dor Alină”, la Cicârlău – Maramureş, unde am obţinut premiul special al juriului. Acel festival ne-a dat un impuls foarte mare pentru evoluţia noastră în cariera artistică, susţinuţi fiind de public (chiar de la prima apariţie) şi de specialişti în folclor şi tradiţii populare. In 1996 - am înregistrat primul album, intitulat “Care fruză pică jos”. Cântecul cu care ne-am lansat, ne-a adus mare succes, găsind foarte repede calea către inima publicului. Primele filmări le-am realizat în anul 1993 la TVR1, fiind invitati de prietena noastra, doamna Elise Stan. In 2002 – am editat al doilea album de muzică populară, “Să trăia prietenii mei”. In anul 2005, Cornelia lanseaza primului album de muzică uşoară, intitulat “Mi-e dor” vol.1, la Braşov. In anul 2007 am lansat albumul “Mândruţă cu ochi de mură”, vol III. In anul 2008, am lansat un album cu muzica armeneasca impreuna cu Gigi Sima si formatia PINDU.
-Cum vă formați repertoriul pe care-l cântați? Culegeți cântece și din alte zone, decât din Maramureș?
Nu, doar din Maramureș. Mergem prin sate maramureșene și ascultam cântecele țăranilor. De pildă, în Poienele Izei (un sat aproape de Șieu), trăiește un bătrân care știe cântece foarte vechi. Îl ascultăm și culegem de la el versuri și melodii de mult uitate. Noi doar le mai nuanțăm un pic atunci când le interpretăm. În rest, eu și Cornelia ne compunem propriul repertoriu, ajutați și de mama-soacră.
-Având spectacole prin toată țara, precum și în străinătate, ați ales să rămâneți în Maramureș sau v-ați mutat în București, pentru a vă fi mai ușor din punct de vedere profesional?
Din martie 2006 ne-am stabilit în București. În prezent, lucrez la Centrul Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor, unde organizez specatacole de muzică populară, sprijin anumite acţiuni, expoziţii de pictură, promovând tradiţia şi cultura românească.
Dar legatura cu Maramuresul a rămas vie, mergem cât se poate de des acasă, pentru că nu putem altfel. Nu vedeți? Nici vorba nu mi-am schimbat-o! Maramureșu’ ne e de suflet.
-Acelor tineri care nu au avut bunici la sate și nu știu ce înseamnă mediului rural, ce mesaj aveți să le transmiteți?
Tinerilor le recomand, chiar dacă nu au bunici la sat, să-și petreacă măcar o săptămână la țară, de exemplu în Maramureș și, dacă e posibil, la casa unor gospodari care au animale. E o plăcere și un lucru extraordinar să îngrijești animalele, să vezi cum e să mulgi vaca, să bei lapte proaspăt. Apoi, le recomand să viziteze o stână tradițională, ca să vadă cum e traiul ciobanilor, să mănânce urdă dulce, caș, balmoș. Apoi, în perioada marilor sărbători de peste an, pot vedea oamenii îmbrăcați în straie populare, pot participa la Jocul Șurei, la hora satului. Viața țăranului e foarte grea, dar și foarte frumoasă și merită cunoscută, pentru că sunt convins, că „veșnicia s-a născut la sat”.
Lupu Rednic, bebeluș fiind, împreună cu părinții și frații
Interviu de Ana A. Negru
Fotografii din arhiva personală a cântăreților
