Calul Guţă

Bine, din ce văd eu, e mai puţin probabil ca cineva să păstreze un cal până la moartea acestuia. Calul vecinului meu Titi, calul Guţă, de pildă. Titi l-a dat pentru că era bătrân şi, cu banii de pe el, şi-a luat altul mai tânăr. La fel de alb, doar că puţin mai slab şi cam murdar. Cu Guţă devenisem aproape prieten. Citii mai adineauri despre un nene care a zis că limbajul nostru uman este doar un joc şi că dincolo de el nu există nimic. Că nu există adevăr şi că totul e doar o făcătură, în ciuda prejudecăţilor unor oameni. Eram noaptea, pe câmpul plin de lucernă. Treceam pe acolo de la fotografiat şi am dat de Guţă. Ajuns în punctul acesta al povestirii, mă încearcă o dilemă. Să mai descriu atmosfera de poveste – noapte de vară cu stele, Ursa Mare, Ursa Mică, vântul adie abia, Guţă păscând atât de domol şi impasibil de parcă era acolo de mai înainte de a se fi ridicat dealul ce acum moţăia undeva în fundal – sau să o dau cotită, postmodernistic, şi să mă râd copios că cineva – eu, adică – ar putea fi atât de naiv încât să creadă că există, ha, poveşti, cai nemuritori, formaţiuni geologice care să moţăie, Urse mari, mici, stele, nopţi sau veri? Un nihilist însă, dacă este cu adevărat bărbat, nu are cum să stea să scrie când ştie că nimic nu există. (Căci ceva totuşi există. Exact, moartea. Când ştii că nu mai ai de trăit decât, să zicem, 63 de ani, adică numai 23010 zile, ai – sau ar trebui să ai – lucruri mai bune de făcut. Asta e problema cu nihiliştii din ziua de azi. Păi dacă eşti conştient că vei crăpa în doar 552240 de ore, şi asta în cel mai bun caz, dacă nu cumva mâine te va lovi o maşină pe trecerea de pietoni, o albină te va muşca exact de limbă, un viezure pitic rătăcit din Munţii Alpi la tine în oraş, fără ca savanţii să poată explica încă de ce, să îţi transmită un microb foarte fancy, păi, aşadar, nu e de un elementar bun-simţ, nu e raţiune pură să devii paranoic, o frunză să-ţi pară o ameninţare, un strănut – o crimă, legea gravitaţiei – o întâmplare care speri să continue şi în următoarea secundă? Darămite să te ţii de făcut texte.) I-am bătut calului Guţă cu lanterna direct în ochi. Nici nihilist, nici nenihilist, ci doar cal, calul Guţă s-a uitat mirat la mine. Mi-a fost jenă. Cuvintele nu mai sunt ce-au fost, de acord. Noi, noi le-am contaminat şi pe ele. Culmea e că, acum, ne-am şi obişnuit cu gustul lor de surogat amar şi că avem impresia că vorbim. „Adio” nu înseamnă „nu ne vom mai vedea niciodată.” Mi-a fost jenă, dar el nu de-aia s-a uitat la mine. S-a uitat, pur şi simplu, şi şi-a văzut de ale sale. Sigiliu blând peste şoaptele pământului şi, cum îi spune, Calea Lactee, le nuntea. Text şi foto: Andrei Baciu