Pâine cu maia și poveste - Satul tradițional românesc

Ţopăi ca o balerină ineptă, din băltoacă în băltoacă. Noroiul buuun, cimentul răăău! Cu toate că este posibil să fie amestecată şi ceva balegă de vacă prin el, în afară de pământ şi apă, mă tem ca tălpile picioarelor să nu-mi rămână lipite şi să se prăjească dacă păşesc pe asfalt. Nu m-am priceput niciodată să ghicesc temperatura, dar trebuie să fie
satanic de cald: nu credeam că există atâtea părţi ale corpului meu prin care să pot transpira. Mă uit în stânga şi în dreapta, la Ponraj şi Pandi; şi ei caută băltoacele cu aceeaşi disperare.
Micuţa piaţă din mijlocul satului Naduvapatti este un ocean de sari-uri colorate şi bărbaţi îmbrăcaţi în lungi şi cămăşi europene: peste 3000 de oameni din 18 sate s-au pogorât aici pentru a sărbători thimidhi, un festival specific sudului Indiei, mai precis statului Tamil Nadu. 3000 de oameni frământând în picioarele goale noroiul de pe uliţe, învârtind în
cazane uriaşe mâncarea pentru care fiecare a donat cât l-a lăsat inima, aranjând băncuţele sub acoperişul din frunze de banan, pregătindu-se pentru ceremonie şi spectacol. Strecurându-mă printre sari-uri şi lungi-uri multicolore şi printre zâmbetele sclipitoare pe care indienii par a le scoate dintr-un corn al Amaltheei, sunt singura pată de alb intr-o mare de pigment. Sunt probabil totodată şi singurul care nu prea are habar despre ce o să se întâmple aici.
- Firewalking festival (festivalul mersului pe foc), îmi spusese Pandi, în timp ce ne îndopam cu bunătăţile pe care mama lui ni le aşezase frumos pe frunze de banane, pe podeaua micuţei case în care locuieşte întreaga familie, vreo 10 persoane.
- Mmmm,am putut răspunde doar, îndesându-mi cu mâna dreaptă mâncarea în gură. Vreo 2-3 brahmani (mă gândeam), special antrenaţi, or să păşească pe potecuţa de cărbuni încinşi, sătenii vor privi spectacolul, vor mânca bine, vor asculta muzică la difuzoarele imense, şi-apoi se vor retrage pe jumate surzi, dar cu burţile pline, acasă. Mare chestie, am mai văzut spectacol de mers pe cărbuni şi în Sri Lanka. Pe scenă!
Îmi fac loc printre trupuri, priviri, zâmbete şi ‘Hello’-uri şi mă strecor în faţă, la un capăt al “pistei” de cărbuni înroşiţi. Unde, prompt, mai îmi descopăr câteva părţi ale corpului care pot năduşi. La celălalt capăt, un grup de preoţi cu lungi galbene gesticulează unul la altul şi îşi re-aranjează obiectele de ceremonie. ‘Aha, mă gândesc, protagoniştii!’. Unul din ei, cu părul şi barba albe şi cârlionţate ca un Zeus ştirb şi ars de soare, face un tur al pistei într-un dans ritual. Fără a uita să îmi zâmbească atunci când trece pe lângă mine. Momentul în care ajunge înapoi la plecare este semnalul de pornire pentru ceilalţi, care păşesc mai mult sau mai puţin şovăitor pe cărarea infernală. ‘Mda, interesant’, imi spun după ce toţi preoţii au ajuns la capăt, ‘mult mai veridic decât pe scenă, dar asta-i to...’. Nu apuc să-mi termin gândul: toţi sătenii care mişunau prin spatele preoţilor şi care nu mi se păruseră deosebiţi de ceilalţi decât prin faptul că purtau haine galbene, o iau şi ei la picior pe cărbuni. Unul câte unul, cu mic cu mare, copii, părinţi şi bunici. Ei bine, asta e mai impresionant decât un spectacol, trebuie să recunosc. Respectul pentru curajul şi credinţa sătenilor îmi creşte invers proporţional cu masa corporală, care continuă să se diminueze în torente de-a dreptul fluviale. În curând pierd numărul litrilor de lichid pe care îi năduşesc, dar şi al sătenilor care îşi continuă traversarea râului de foc. Încep să îmi spun că poate nu o fi aşa de greu să mergi pe cărbuni încinşi. Fir-ar să fie, la urma urmei, tocmai am văzut câţiva copii care nu aveau mai mult de 6-7 ani facând-o. Dacă aş încerca şi eu şi aş fi singurul alb pe care aceşti săteni l-au văzut vreodată luând parte cu succes la ceremonia lor? Curajoasa reverie îmi este întrerupta de senzaţia că îmi ia foc piciorul. ţip discret şi ţopăi mai încolo: un cărbune de dimensiunea unghiei degetului mic de la mână aproape îmi atinsese talpa. Hm, poate ar fi mai bine să mă mulţumesc să îmi testez curajul religios prin aprinderea unei lumânări de Paşte!
Pandi şi Ponraj reuşesc cumva să mă găsească şi o pornim iar din băltoacă în băltoacă spre casă şi frunzele de banan încă pline de bunătăţi.
- Pandi, tu ai mers vreodată pe cărbuni?, îl întreb pe drum.
- Da, anul trecut, îmi spune, dar pentru azi nu m-am pregătit. Timp de 16 zile, ar fi trebuit să ţin post cu o singură masă vegetariană pe zi, să dorm pe jos pe o rogojină înfăşurat doar într-un prosop îmbibat în apă cu turmeric (un condiment galben!) şi să nu ies din casă. Dar sora mea şi nepoţelul meu au mers. Uf, îmi spun, îndesându-mi iar bucatele în gură, toate ca toate: poate cu ceva antrenament aş reuşi în cele din urmă să dorm pe o rogojină, să nu ies din casă, să merg pe cărbuni încinşi, să ajung pe jumate surd (un difuzor cat un dulap este situat convenabil chiar la geamul casei), chiar şi să mănânc o singură masă pe zi, timp de 16 zile...Dar nu trăind în aceeaşi casă cu o bucătăreasă ca mama lui Pandi.

<i>Text şi foto: Mircea Samoilă</i>