Pâine cu maia și poveste - Satul tradițional românesc

El (vânzătorul, un bărbat între două vârste, îmbrăcat într-o robă albastră şi cu dinţii distruşi de veşnicul ceai de mentă siropos din care marocanii beau câte un păhărel la fiecare cinci minute):
-<i>Nicio problemă, dacă o să cumpăraţi, şi eu, şi voi, câştigăm. Dacă nu, nimeni nu pierde. </i>Asta după ce a împrăştiat pe jos vreo 15 covoare.
Radu şi cu mine: - Sunt superbe, dar nu avem nevoie de covoare. Călătorim cu bagaje puţine.
E adevărat, am doar un rucsac mic: jumatea de jos conţine aparatul de fotografiat şi obiectivele; în cealaltă am înghesuit o pereche de bluejeans şi una de pantaloni scurţi, 2 tricouri, 3 boxeri, un prosop, pasta şi periuţa de dinţi (d’alea liliputane, care se dau gratis în avion), un briceag, un carneţel şi un ghid de călătorie. Cortul, sacul de dormit, o geacă de ploaie şi trepiedul sunt prinse pe dinafară cu multă creativitate.
El: Noi vindem aici lucruri făcute de familii de meşteşugari. Ei câştigă bani pentru munca lor, iar noi ne câştigăm salariul. Toate covoarele sunt lucrate manual; nimic nu e făcut în fabrică.
Eu: Interesant. De unde sunt familiile astea?
El: De peste tot din valea lui Draa. Acest covor, de exemplu, vine de la o familie de tuaregi nomazi, ăsta de la o familie sedentară de berberi, ăstălalt(cel care – în secret – îmi place mie) de la un trib de tuaregi din deşert care în timpul verii sunt nomazi, iar iarna se retrag în casă.
Eu: A, interesant, dar nu am nevoie de un covor, mulţumesc. Îmi place la nebunie covorul ăsta, dar preţul, îmi zice el, e 12,000 de dirrhami, adică în jur de 1200 de euro. La naiba, dar tare fain mai e.
Radu: Dacă n-aş fi trăit cu părinţii, mi-aş fi cumpărat unul. Sunt cool, dacă ai casa ta.
El: A, dar nu e nevoie să ai casa ta. Un covor e o investiţie pe termen lung. Avem o zicală în Maroc: “Mai întâi cumperi şaua, apoi calul”
Radu: Ha, ha, ha, ce amuzant, e exact invers în România.
El: A, da? Dar în Maro...
Eu: 700 Euro. În momentul ăsta, trebuie să înţelegeţi, cumva nu mai sunt eu însumi. Parcă sunt undeva departe, înconjurat de un fel de ceaţă, uitându-mă la mine însumi.
El: 1000
Eu: 800
El: 950
Eu: 900
El: Bine
Eu: Ok. La naiba, ce-am făcut?
Ăsta-i momentul în care Universul începe să-mi trimită semnale: în primul rând, Radu este o mască a Mirării. Apoi POS-ul din magazin nu funcţionează. Apoi ne urcăm în bătrâniciosul, dar importantul Mercedes al vânzătorului şi pornim în căutarea unui bancomat. Apoi primele 3 nu îmi acceptă card-ul. Oricât de atent şi recunoscător sunt în general Universului pentru cele mai multe lucruri din viaţa mea, Îl ignor complet de data asta. Găsesc în cele din urmă un bancomat pe care Universul nu se mai obosise să îl scurtcircuiteze, plătesc covorul şi-apoi îl târ după mine peste tot pentru următoarele 2 săptămâni.
Bun, am circumstanţe atenuante. Pe cuvânt, chiar am.
În primul rând, stând în faţa magazinului „Caverne du Troc” cu un covor de 10 kile în mână şi o expresie complet stupidă pe faţă, îmi amintesc că nu mi-am mai făcut un duş de vreo 7 zile. Din cauză de lipsă de apă, nici nu mi-am făcut nevoile de 7 zile. Alea mari. De asemenea, timp de 7 zile am călătorit cu şi dormit lângă alţi doi bărbaţi nespălaţi şi două cămile mizerabile (sau dromaderi sau cum naiba se cheamă creaturile alea cu o singură cocoaşă, ale căror gene lungi, visătoare şi romantice nu mă consolau cu nimic când ingratele animale, încercând să scape de povara nedorită, îşi vânturau coada de jos în sus în timp ce se îşi făceau nevoile, împroşcându-mă cu una, cu alta...). Prin urmare, de asemenea în 7 zile am bătut
cu opincile 120 de km prin deşertul marocan (apropo, şi pentru asta am plătit – 400 de euro). În al doilea rând, scenele de deşert din filme nu te pregătesc pentru uriaşele întinderi uitate de Dumnezeu de teren pietros, prăfos şi flat (se pare că o mare parte dintr-un deşert este astfel alcătuit). Asta însemna pentru noi mărşăluit, mărşăluit, mărşăluit câte 3-4 ore, apoi oprit şi mâncat, apoi iarăşi mărşăluit, mărşăluit, mărşăluit (sau, în cazul lui Radu, călărit, călărit, călărit şi acoperit, acoperit, acoperit cu fecale de dromader). Şi deoarece eu mărşăluiam, iar Radu călărea şi deoarece ghidul nu vorbea prea bine franceză şi engleză deloc, mi-am petrecut majoritatea timpului având lungi conversaţii cu mine însumi. Ceea ce nu este activitatea mea preferată. Din filme nu îţi dai seama nici că deşertul e ca o oglindă şi o cuşcă în acelaşi timp: nu ai unde să fugi şi este întotdeauna acolo să-ţi pună în faţa ochilor micile amănunte enervante despre tine însuţi pe care încerci cu greu să le uiţi. Nu te aştepţi în deşert nici la vântul care vuieşte pe parcursul întregii zile. Un vânt care suflă nisipul peste tot pe unde în mod normal nu ţi l-ai dori. Şi nici nu am mai mâncat prea mult după ce mi-am surprins ghidul, in prima sau a doua zi, făcându-şi nevoie în spatele unei dune, apoi ştergându-se cu un pumn plin de nisip şi apoi trecând direct la a ne găti salata de prânz. În al treilea rând, tocmai mi-am dat seama că mi-am pierdut cardul SD pe care aveam cam 500 de poze din călătoria în deşert (şi aici visătoarele gene ale dromaderilor chiar se dovediseră grozave, mai ales pe fundalul unui apus roşiatic). În orice caz, mulţumită întregii întâmplări, înţeleg acum mult mai bine conceptul de „barakah” (un cuvânt arab care înseamnă ‘binecuvântare’.

Poate fi de asemenea tradus ca aspectul pozitiv rezultat din orice acţiune – Wikipedia). Ca să explic, pe parcursul întregii călătorii prin Maroc am auzit acest cuvânt de fiecare dată când oamenii dădeau bani unui cerşetor sau când împărţeau mâncarea între ei sau când îşi ajutau vecinii etc. Credeam că înseamnă „pomană” sau aşa ceva. Cred însă că este mult mai mult de atât; mai degrabă un fel de sistem natural, „tribal” de întrajutorare socială. În deşert, ghidul numea oamenii pe care îi întâlneam „fraţi”; de cel puţin 2 ori a pomenit că ar avea unde să doarmă şi să mănânce oriunde în sudul Marocului, pentru că oamenii sunt familia lui.
Tuaregeul Mammado, care a călătorit cu noi o vreme, a descris „barakha” astfel:
„Dacă am o pâine azi şi îţi dau ţie o bucată din ea, şi lui o bucată şi lui o bucată, toţi mâncăm. Iar mâine poate tu vei avea o una şi iar vom mânca toţi. Aici nu se moare de foame”. Aceste fapte sunt o binecuvântare atât pentru cel care dă cât şi pentru cel care primeşte. În această atitudine sunt cuprinşi şi străinii, a zis Mammado. „Dacă ai probleme, vei fi ajutat, vei fi hrănit şi ţi se va da adăpost”. Însă şi aceia care au multe trebuie să împartă cu ceilalţi.
Iar majoritatea în această categorie sunt străinii. Este perfect normal ca străinilor să li se ceară preţuri mult mai mari pentru orice, pentru că îşi pot permite. În Essaouira, am cumpărat o sticluţă de ulei de Argan de la un magazinaş unde mă împrietenisem cu vânzătorul, Nour-Eddhine. Pentru că eram prieteni, nu am negociat preţul – 400 de Dirhami. Ceea ce era probabil mai mult decât ar fi plătit un marocan. Cu toate astea, nu cred că ăsta a fost motivul pentru care Nour-Edhine a fost prietenos, ne-a invitat la el acasă, unde şi-a împărţit mâncarea cu noi şi ne-a prezentat prietenilor lui care ne-au învăţat cântece marocane până noaptea târziu. Consider că este un lucru de la sine înţeles pentru ei – pe baza acestui concept– că toată lumea împarte din ceea ce are cu ceilalţi (apropo, nu seamănă un pic cu învăţăturile lui Iisus?). Şi adevărul este că majoritatea turiştilor care ajung in Maroc fără îndoială au mult mai multe decât aceşti marocani săraci din sud. Ironia aici este că de fiecare dată când călătorim într-un loc mai sărac, aceia dintre noi care provenim dintr-un tip de cultură vestică ne îndrăgostim de atitudinea prietenească, deschisă, de generozitatea şi simplitatea localnililor, dar ne simţim furaţi şi deranjaţi când ei se aşteaptă ca şi noi să ne purtăm la fel. Încerc să fiu pe deplin onest aici: tot cred că a plăti 900 de euro pentru un covor a fost o prostie din partea mea (după cum mi-a zis un prieten:
„Dacă nu poţi zbura pe el până acasă, ai plătit prea mult”),şi încă sunt un furios pe mine şi pe vânzător, dar în acelaşi timp sunt profund conştient de un lucru: nu AVEAM NEVOIE cu adevărat de banii ăia. Nu erau esenţiali pentru supravieţuirea mea; da, îi aveam deoarece economiseam să îmi cumpăr o maşină, dar o maşină e un lux, nu o necesitate. Acei bani nu ar fi fost folosiţi pentru a satisface o nevoie umană imperativă. Se pare că e mai uşor să fim generoşi atunci când suntem săraci decât atunci când suntem înconjuraţi de posesiuni care nu ne sunt esenţiale.

Şi „aspectul pozitiv” al nebuniei mele? Ei bine, probabil că vânzătorul, ghidul, tipul care a împachetat covorul, familia care îl făcuse, precum şi ceilalţi angajaţi din magazin şi din restaurantul unde ne-au făcut cinste pentru a sărbători tranzacţia şi-au primit partea, pe care probabil au împărţit-o la rândul lor cu alţii. Încă nu am maşină, ceea ce înseamnă că merg pe bicicletă la muncă în fiecare zi şi deci îmi am grijă de sănătate. Am învăţat prin experienţă directă (cel mai bun mod de a învăţa, nu?) despre un concept uimitor şi de asemenea m-am ales cu un covor superb şi cu o poveste interesantă.

<i>Text si foto: Mircea Samoilă</i>