Pâine cu maia și poveste - Satul tradițional românesc

Pentru ţăranul muncit doina este ca o rugăciune 
 
- D-na Sofia, v-aţi născut în comuna Toporăuţi, din judeţul Cernăuţi, dar aţi copilărit în satele Vicovu de Sus şi Vicovu de Jos, de unde provine şi numele dumneavoastră. În ce împrejurări a trebuit să vă mutaţi din Toporăuţi? 
În Toporăuţi, părinţii mei au avut casă, gospodărie mare, livadă, prăvălie în casă, după care s-au schimbat evenimentele şi tata a fost concentrat, trimis în război şi apoi prizonier. Mama a îngropat toată bruma muncii, tot ce-a putut şi s-a refugiat la o mătuşă din Vicovu de Sus, cu gândul că va reveni după ce se vor linişti apele. N-a fost aşa, am rămas cu ce-o fost pe noi, pentru că s-o pus graniţe şi am rămas aici, după principiul “azi munceam, mâine aveam”. Pe mine m-a luat de mică; m-a dus în braţe, aşa că nu am amintiri. 
După ce-o venit tata din prizonierat, statul ne-a dat o bucăţică de pământ şi ne-am făcut casă la Vicovu de Jos. 
Tata a lucrat la fabrica de cherestea din sat şi chiar în faţa fabricii fusese averea unui bogătaş care plecase în lume şi acolo ni s-a dat bucăţica asta de pământ. Eu aveam cam 13 ani când ne-am mutat în casa nouă din Vicovu de Jos.
Toate amintirile mele din copilărie, însă, le am din satul Vicovu de Sus – Bivolărie. Acolo am făcut şi 6 ani de şcoală, că apoi ne-am mutat la Vicovu de Jos. Mai târziu, liceul l-am făcut la Suceava. 
 
- Ce vă amintiţi despre satul copilăriei? 
Atâta timp cât am fost numai cu mama, participam la toate evenimentele satului: nunţi, botezuri, înmormântări, cumetri, clăci, şezători, că ne-aveam numai una pe alta şi aşa ne mai bucuram sufletul. Atunci, nici nu mi-am dat seama că toate acestea s-au aşezat adânc în sufletul meu. După aceea, am avut de unde să mă încarc şi să aduc lumii ceea ce fac eu prin cântec. 
 
Cochetez şi cu poezia, că în momente de singurătate sau când mă “păleşte” câte ceva, mai scriu şi poezie – închinată lui Dumnezeu, deci poezie de suflet.
Până acum mi-au apărut trei volume. În ultimele două, intitulate “Cu inima în palme” şi “Taine în adânc păstrate” apar şi câteva pagini de proză, în care povestesc cum m-au format copilăria, satul şi multe alte lucruri legate de viaţa mea. 
 
- Ce lecţii de viaţă v-a oferit copilăria trăită la sat? 
În primul rând asta ţine şi de familia în care te formezi. 
Nu mai aveam nicio speranţă, până când s-a întors tata din prizonierat, nu ştiam nici dacă mai trăieşte şi, în aceste condiţii, mama a avut grijă să mă pregătească pentru viaţă, că nu ştiam de atunci ce drum voi alege. Aşa că m-a învăţat să ţes, să prăşesc, ştiu toate muncile câmpului, ştiu să mulg vaca, toate, în afară de cosit iarba. Nu ştiu asta, că m-a ferit. Mama spunea că bărbaţii fac treaba asta, iar femeile doar pentru hrana imediată a animalelor, merg să cosească acolo, o bucăţică de iarbă. Şi, de asemenea, nu m-a lăsat să frământ pâine, pentru că eram foarte fragilă, foarte subţirică şi o zis că nu am putere. Şi nu m-a lăsat să văruiesc, să spoiesc pereţii, că, la fel, îmi zicea: “Lasă, când oi fi tu în putere, oi face-o şi pe-asta!” Îi era milă de mine, de slăbuţă ce eram. 
În rest, considera că orice se învaţă pe lumea asta şi m-a învăţat atâtea şi atâtea lucruri. 
Din acest motiv, îi respect foarte mult pe oamenii satelor, sunt munciţi şi pentru ei, doina este ca o rugăciune. 
Când te uiţi la mâinile ţăranului şi îi vezi plesnitura din palmă, parcă-i scoarţă de copac plesnită… 
Nimeni nu înţelege că el, din zori şi până-n noapte, este robul pământului şi nu ştii dacă în toamnă reuşeşte să culeagă roada, că s-ar putea s-apară nu-ştiu-ce furtună sau nenorocire. 
Îi înţeleg şi le caut produsele. Asta e foarte important să facem cu toţii, în aceste vremuri în care trăim. 
Eu când mă duc la piaţă, nu iau marfa care străluceşte, mă duc la femeia aia care simt că are doliu sub unghii şi pe care o simt după chip că e un om muncit. Apoi, eu cumpăr merele alea care sunt înţepate de vierme, iau morcovul care încă este cu pământ pe el, iau ţelina care ştiu că mai are încă nişte frunzişoare uscate. Deci fac asta nu numai ca să am grijă de mine, ci pentru că le înţeleg munca şi le cumpăr produsele ca să-i ajut. Ei vin cu marfa aceea greu muncită şi scoasă la lumină şi sunt atât de smeriţi, de îngânduraţi, despre ce va fi, cum va fi... Că de-asta ne rugăm şi pentru ploaie la vremea ei, pentru roadă bogată şi ca Dumnezeu să ne aibă în pază. 
 
- Deci munca a fost lecţia cea mai importantă de viaţă pe care aţi primit-o în copilărie. 
Absolut! Fără muncă nu se poate! 
Şi încă ceva, şi la Cartea Sfântă scrie: “Cine nu munceşte, să nu mănânce!”
În plus, munca înlătură urâtul, singurătatea şi chiar dacă nu plouă cu avere, picură. 
Şi pe cel care strânge roada după muncă lui, Dumnezeu îl apără. Ăluia care umblă cu lucruri necurate, ca să ia ce nu-i aparţine, nu-i ajută Dumnezeu! Îl păleşte, când îi e viaţa mai dulce. Poate că el nici nu realizează, dar ăsta-i lucru adevărat. 
 
Plecând din lumea satului şi fiind necăjită, probabil că Dumnezeu a vrut să răsplătească prin tot ce au pierdut părinţii mei cândva. Pentru că acolo a fost muncă, n-a fost nimic venit aşa pe-deasupra. Aşa i-am cunoscut: cu muncă multă, grijă şi respect faţă de oamenii munciţi, în general. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, era un om foarte demn. Pentru că putea să curgă pe la vecinul lapte şi miere, izvoare să fie, nu-l interesa, dar dacă-i luai cât e negru sub unghie din munca lui, devenea fiară. 
 
- Cum şi când v-aţi descoperit aplecarea spre muzica populară? 
N-aş putea să spun exact când anume. Dar îmi amintesc cum, pentru nevoiele mele mici – pentru a-mi lua ceva mătase sau bumbac să-mi cos o cămaşă sau nişte ciorăpei, mai mergeam la lucru cu ziua, la prăşit. Se ştia că sunt hărnicuţă şi că-mi văd de treabă corect, iar în timp ce munceam, îmi dădeam drumul şi la glas, cântam. Iar asta plăcea şi oamenilor, iar eu îmi vedeam mai uşor de treabă. Câteodată, chiar ei îmi spuneau :”Hai, mai cântă-ne ceva!”. 
 
Ei, şi aveam o mătuşă, cumnata mamei mele, care trăieşte şi acum şi căreia îi aduc şi pe această cale mulţumiri, care văzând în mine că pot cânta, mi-o spus: “Tu trebuie să pleci! Trebuie să pleci în lume, să nu rămâi la coada sapei. Tu trebuie să pleci să mănânci o altă pâine, nu de-aici.” Ea a fost cea care m-a smuls din lumea satului. Nu vă spun că s-a stârnit mare scandal, că mama doar pe mine mă avea de bază. 
Ei, şi am plecat în lume, la o mătuşă din Suceava. 
Până am ajuns să cânt şi până să reuşesc să intru în Ansamblul “Ciprian Porumbescu” din Suceava, a durat ceva timp, pentru că şi aici am întâmpinat alte probleme. 
Dar ştiţi cum se spune, că omului, încă de când nici nu-i venit pe lume, îi este hărăzit deja ceva anume. Eu cred acest lucru, indiferent de cât durează până când se realizează. 
Că, de exemplu, chiar dacă vreau eu să fac ceva anume, dacă nu mi-e sortit acel lucru, să ştiţi că nu-l fac, nu-mi iese; oricât aş vrea eu. Trebuie să-mi fie scris. 
 
Am crescut în spiritul ăsta de credinţă, de smerenie şi de rugăciune spusă cu convingere. Eu chiar le spun celor cărora le plânge sufletul, că rugăciunea e cel mai bun medicament; aduce împlinire şi vindecă sufletul. 
 
- De unde provin cântecele dvs? S-a întâmplat să creşteţi cu unele dintre ele, să le auziţi la bătrânii satului, la şezători? Cum v-aţi cules repertoriul?
Acum cincizeci de ani, noi aveam o normă. Ca şi solist vocal, trebuia să ai ai opt cântece pe stagiune, care să nu iasă din hotarele judeţului, să fie adevărate, să nu semene cu nimic. 
Eu fiind crescută în ascultare şi în spiritul de a fi foarte curat, să respecţi ceea ce trebuie, am cutreierat satele din judeţ şi am cules foarte multe cântece. 
Pe atunci, nu cânta atâta lumea; acum cântă toţi. Iar aici, trebuie avută multă atenţie. Ce vrei să transmiţi? Că, totuşi, omul ăla îşi pierde vremea să te asculte pe tine. Deci n-avem voie să le răpim timpul degeaba. Eu, de exemplu, am foarte mare grijă cu timpul meu liber. 
Nu-i nimic dacă acum cântă toată lumea, dar să transmită un mesaj serios. 
 
Apoi, am avut ocazia s-o ascult adeseori pe mama. Ea era un om foarte interiorizat (nu cânta la nunţi, nu se expunea), dar atunci când îi legăna pe fraţii mei mai mici, le cântă foarte mult. Iar asta mi-a fost de foarte mare ajutor. 
 
De asemenea, la şezătorile la care mergeam, probabil că urechea şi sufletul meu au înregistrat foarte mult, încât am înmagazinat precum sugativa. Şi apoi, când am intrat în lumea asta a mea, au început să se ivească, să revină din memorie.
Şi acum, dacă merg prin sate şi aud ceva mai deosebit, să ştiţi că reţin imediat. Întotdeauna mi-a plăcut să aduc lucruri noi. N-am vrut să fiu ca nimeni. Nici eu ca alţii, nici ei ca mine. Mai ales în ziua de azi, în lume e foarte important să fii deosebit! 
 
Apoi, la venirea pruncului meu pe lume, glasul mi-a coborât cu o terţă. Eram mezzo şi am ajuns bas. Se ştie că, cu timpul, glasul mai coboară. Ei, eu nu mai am unde coborî. Nu ştiu asta cât place, dar cert e că glasul meu nu se confundă! 
Tot în momentul acela, eu mi-am coborât catrinţa, mi-am pus basma, fiindcă glasul meu suna a bătrână. Aşa că nu puteam să-mi pun flori în păr. Că şi aici, e important să avem grijă; e important şi cum apărem în faţa oamenilor. 
 
În ceea ce priveşte tinerii de azi care vor să cânte, cred că se tem de muncă. Pentru că sunt atâtea texte, atâtea monografii scrise şi înregistrări. Sfatul meu pentru ei este: “Citeşte şi ascultă ce-o cântat x sau y!” Că şi asta e tot muncă. 
- Care sunt cântecele în care vă regăsiţi cel mai mult? 
 
Doinele, baladele, deşi, mai puţin le cânt la scenă, pentru că oamenii vin şi-aşa încărcaţi cu problemele lor cotidiene. 
 
- Care sunt frumuseţile acestei pasiuni? Ce bucurii v-a adus de-a lungul timpului? 
Păi uite că am văzut atâta lume, atâtea ţări şi obiceiuri. 
M-am încărcat sufleteşte foarte mult cu tot ce am văzut prin lume. Pe vremea lui Ceauşescu, aveam câte şapte – opt plecări cu amatorii la diverse festivaluri sau schimburi culturale din străinătate. 
 
- Cum vedeţi satul românesc actual? 
Călătorind foarte mult cu trenul, văd mult pământ rămas pârloagă, nelucrat. Şi mă doare, mai ales gândindu-mă la amintirile părinţilor mei, care au tânjit pentru o bucăţică de pământ. 
Dacă tu nu poţi, dă-l în arendă la cineva care poate să-l lucreze, dar nu lăsa să se sălbăticească pământul! E trist. 
Trebuie făcut ceva, numai să nu rămână aşa. Pentru că, până la urmă, de-acolo scoţi hrana. Că dacă ţăranul are hrană în cămară, pivniţă, hambar, şură, am şi eu la oraş ce mânca. 
Este foarte important! 
 
- Ce mesaj aveţi pentru tinerii satului şi pentru cititorii noştri? 
La întrebarea dumneavoastră vin cu un exemplu.
Eu am o căsuţă la Vicov. Vis-à-vis de căsuţa mea, sunt altele mult mai arătoase. 
La mansardă, am o expoziţie de costume tradiţionale –148 la număr, dar care majoritatea nu mai pot fi îmbrăcate. 
Sunt rupte, sunt foarte vechi. Că ştiţi cum e, se roade piatra în pârâu, da’-apoi haina. Le-am aşezat în funcţie de motivul floral. Pe cele mai multe dintre ele, le-am îmbrăcat eu pe scenă. 
<img style="display:block; margin-left:auto; margin-right:auto;" src="http://www.revista-satul.ro/pic/Interviuri/Sofia Vicoveanca/revista-satul.ro-Interviu-cu-Sofia-Vicoveanca.jpg" alt="cuvant cheie ptr SEO" width="726" /> 
Ei, de ce am făcut această expoziţie? Că prin asta vă şi răspund la întrebare.
Pentru ca vor veni generaţiile în care nu vom mai prinde femeia cu ac cosând sau cu andrele sau la război ţesând. Pentru aceste generaţii, e foarte important să-şi dea seama care le sunt rădăcinile. Ce mame, ce bunicuţe harnice şi pricepute, cu fantezie, cu răbdare, au ştiut să creeze dintr-o mână cu mărgele, o grădină cu flori pe albiţă? 
Astea ne sunt rădăcinile. Să nu uite că suntem un popor harnic, cu istorie, cu credinţă şi să păstreze acest lucru şi să nu se lase umiliţi în lume! Asta vă zic, pentru că am fost în lume şi îi văd, săracii, că sunt îngenuncheaţi. Nu!
Multe, multe neamuri n-au istoria noastră. Sigur că avem şi noi gătejele noastre, dar şi alte neamuri le au pe-ale lor. Numai că ale noastre le ies mai mult la suprafaţă. 
Nu ştiu de ce. Poate pentru că nu suntem prea uniţi. 
 
Dar, noi, suntem un popor harnic şi frumos la suflet. 
 
Interviu de Ana A. Negru 
Fotografie din arhiva personală a d-nei Sofia Vicoveanca

Articolul precedent: Interviu cu maestrul Tudor Gheorghe

Articolul urmator: Înapoi la natură! - Interviu cu Dorel Vişan