Arhitectura tradiţională din zona Moldovei

Caut mereu să pătrund cumva în lumea vechilor ţărani români, caut s-o descopăr, să-i aflu tâlcurile, rosturile. Pentru a scrie pentru voi, cititorii mei, dar mai ales dintr-un fel de dor neostoit, citesc şi caut să înţeleg ceva din puţinul pe care îl găsesc scris despre oamenii aceştia şi felul lor de a trăi, de a înţelege şi a-şi clădi lumea. Merg din când în când în Muzeul Satului din Bucureşti, văd, ating, simt, fotografiez. Muzeul Satului este un loc aparte pentru mine – un spaţiu altfel, în care simt că aş putea să comunic cu o altă lume decât cea în care trăiesc zi de zi, un spaţiu în care inima mea tresaltă de încântare şi simte că are acces la altceva, ceva mult mai bun şi mai frumos. Experienţa mea aici este mult similară cu ceea ce Mircea Eliade descrie ca fiind experienţa sacrului, trăită într-un spaţiu perceput ca fiind un micro-cosmos, o lume aparte, un spaţiu al bunei ordini şi armoniei, un Centru în care omul poate să comunice cu divinitatea, cu lumea cerească sau cu o altă lume. Şi iată că, de curând, am fost din nou în Muzeul Satului pentru a fotografia, spre ilustrarea acestui articol, casele ţărăneşti tradiţionale din Moldova. Am ajuns acolo într-o zi de iarnă cumplită, cu ger, ninsoare şi vânt puternic. Casele ce îmi sunt atât de dragi mi-au apărut atât de pustii şi singure si atât de vulnerabile în faţa ravagiilor timpului şi naturii! Am realizat în orele petrecute acolo cât de vulnerabilă şi de fragilă este lumea aceea, microcosmosul meu, poarta mea de acces către lumea bunilor şi străbunilor. Timpul macină încet-încet ceea ce a mai rămas drept mărturie a modului în care trăiau în lume aceşti oameni. Dar, casele acelea nici nu au fost făcute vreodată de către ţărani cu ambiţia duratei veşnice. Fiind foarte conştienţi de ritmurile cosmice, de felul în care toate lucrurile răsar şi pier şi acceptând aceste rosturi ale firii, ţăranii au construit vreme de milenii din materiale pe care timpul nu le iartă în trecerea lui. În fapt, nu putem vorbi de o „luptă” împotriva devenirii şi timpului a construcţiilor ţărăneşti, decât în măsura în care fiecare act de clădire a unei noi case era un act de reiterare a unei cosmogonii. Clădindu-şi casa şi gospodăria în ansamblul său, ţăranii recreau şi reînnoiau o lume proprie, o lume bună şi curată, astfel cum a lăsat-o Cel ce a creat-o dintâi. Aceasta era o lume în care aveau acces şi participau la tainele firii şi ale Creatorului. Gospodăria nouă devenea un spaţiu sacru, o lume în sine, cu un Centru - casa. Materia din care era ridicată era una pieritoare – însă oamenii retrăiau şi recreau Cosmosul ţărănesc cu fiecare gospodărie ţărănească trandiţională ridicată. Iată, însă, că astăzi casele şi gospodăriile ţăranilor sunt doar obiecte într-un muzeu. Lumea aceea de muzeu este una în firească descompunere – şi este o imagine a unei lumi ţărăneşti pe cale să piară încă din vremea în care a fost creat muzeul. Pentru a nu se descompune şi a nu pieri complet sub ravagiile timpului, ale Istoriei, ceva din lumea ţăranilor, ce a mai rămas din ea, cheamă oameni ca mine şi ca voi. Oameni care să o reclădească într-un fel sau altul, pătrunzându-i tainele. Să purcedem, aşadar, şi la o călătorie printre casele ţărăneşti tradiţionale din Moldova, ce ne-aşteaptă, singure şi zgribulite în faţa trecerii nemiloase a timpului. Valea Bistriţei şi Târgu Neamţ De la sud de Ţara Dornelor şi de Fălticeni şi până la munţii şi dealurile ce-alcătuiesc bazinul hidrografic al Trotuşului se întinde o zonă slab populată în trecut, acoperită de vaste păduri si puţin accesibilă oamenilor. Până în secolul al XIX-lea, prin părţile acestea se putea circula doar pe poteci, aflate de-a lungul râurilor, pe culmile dealurilor sau peste înălţimile munţilor, între două văi. Puţinii locuitori ai acestei părţi a ţării îşi construiau casele din lemnul de care zona dispunea din belşug. Planul casei cuprindea o tindă adăpostind intrarea în casă, odăi laterale – fie de locuit, fie „de sărbătoare” - şi, la locuinţele mai noi, încăperi laterale formate prin prelungirea acoperişului, numite „dosar” sau „dolie”. Din nordul zonei, până spre mijlocul acesteia, pe valea Bistriţei, se ridicau case din lemn mansardate. Prispa nu se întâlneşte la cele mai vechi case, însă, apare şi se generalizează la cele mai noi – din a doua jumătate a secolului al XIX - lea, începutul secolului al XX – lea. Acoperişul era învelit, de obicei, cu şindrilă şi lua o varietate de forme, în funcţie de prezenţa sau absenţa încăperilor formate din prelungirile sale şi a prispei. Casele din a doua jumătate a secolului XIX şi prima jumătate a secolului trecut erau decorate pe exterior numai în cazul în care aveau prispă şi stâlpi. Stâlpii erau creasta şi în partea superioară şi la jumătatea înălţimii lor, în zona în care se întâlneau cu balustrada. În secolul al XX -lea, vechiul decor este înlocuit de cel realizat din scânduri traforate. Centrul Moldovei sau Valea Trotuşului Această zonă cuprinde restul bazinului Trotuşului şi este mult asemănătoare celei situate spre nord. Greu accesibilă în trecut, era în cea mai mare parte acoperită de păduri. Alături de români, în zonă locuieşte si populaţia minoritară a ceangăilor, ce nu se deosebeşte, însă, nici prin port, nici prin arhitectura caselor, de cea românească. Casele se construiau şi aici, fireşte, din lemn. Cărămida pătrunde greu şi târziu în zonă, mai ales în condiţiile în care construcţiile din lemn pot satisface şi standarde ridicate de confort. Atât planul casei, cât şi elevaţia şi decorul sunt similare celor din zona nordică vecină. Sudul şi Vestul Moldovei Situată în apropierea curburii Carpaţilor şi la contactul dintre Moldova şi Muntenia, zona aceasta a fost expusă de-a lungul timpului atacurilor, fie din partea unor bande de jefuitori provenite din Sud, fie din partea armatelor ce coborau pe aici în drum spre Peninsula Balcanică. Părţile dinspre câmpie ale zonei au fost cele mai vulerabile, doar cele situate spre munte fiind ceva mai ferite şi-având şansa de a-şi asigura oarecum în tihnă cele necesare vieţii. Singura zonă cu adevărat izolată – şi astfel ferită – a fost cea a Ţării Vrancei. Lemnul predomină ca material de construcţie şi aici, excepţie făcând doar satele aflate în vecinătatea câmpiei de Sud a Moldovei, în care casele se ridică din lut şi nuiele împletite. În ţara Vrancei lemnul rămâne materialul preferat de construcţie chiar până în secolul al XX – lea, în vreme ce în partea dinspre câmpie lutul şi împletiturile din nuiele sunt înlocuite de cărămidă. Planurile vechi ale caselor includ o tindă şi o odaie de locuit, în care se află şi vatra. Planul casei evoluează în timp spre a include şi o odaie frumoasă, legată de odaia de locuit prin tindă. În secolul al XX -lea apar şi aici odăile formate din prelungirile acoperişului, în lateral sau în spatele casei. Uneori planul casei include şi un foişor, însă de dimensiuni mai mici decât cele din Muntenia sau Oltenia. În Ţara Vrancei, foişoarele au dimensiuni mici şi sunt situate în dreapta faţadei casei, în vreme ce intrarea în casă se află pe peretele din stânga acesteia. Decorul caselor vechi este unul sărac – el include crestături în lemn în cazul caselor ce au prispă şi stâlpi. În cazul caselor mai noi din lemn, crestăturile sunt înlocuite de forme realizate prin traforare. Podişul Central Moldovenesc Cuprinsă între Siret la Apus şi Prut la Răsărit şi între stepa Jijiei în Nord şi cea a Covurlului la Sud, zona aceasta are drept nucleu bazinul râului Bârlad. Sunt incluse aici împrejurimile rurale ale oraşelor Roman, Bacău, Iaşi, Vaslui, Huşi şi Bârlad, delimitate în tot atâtea zone etnografice, cu anumite diferenţieri ale arhitecturii ţărăneşti, ce are totuşi un caracter unitar, omogen. Împădurită în mare parte, zona este totuşi dens populată, cuprinzând sate nu foarte mari şi greu accesibile, aşezate în mici bazine depresionare. Drumurile străbat podişul de la Nord spre Sud, de-a lungul cursurilor de apă, trecerea de la Est spre Vest peste culmi fiind foarte dificilă. Materialele de construcţie preferate în zonă sunt pământul şi nuielele împletite şi lipite cu lut – lucru mai puţin obişnuit pentru o zonă acoperită totuşi de păduri de foioase. În vechime, însă, se pare că se utilizau şi bârnele din lemn masiv de stejar pentru ridicarea pereţilor locuinţelor. Se utilizau mai multe tehnici diferite pentru construirea pereţilor din nuiele şi lut. În partea de Vest a zonei, aproape de valea Siretului, se ridica întâi „argeaua” - un „schelet” al casei – formată din tălpi şi nişte stâlpi verticali înfipţi în aceasta, numiţi „amnari”. Apoi se fixau pe stâlpi, pe orizontală şi de-o parte şi de alta a acestora, şipci şi nuiele de fag. Spaţiul gol dintre acestea se umplea întâi cu lut şi paie, apoi era lipit cu pământ cu pleavă şi cu pământ cu balegă. Peste lipituri pereţii se văruiau. Apoi, în părţile centrale şi de Est, se utilizau nişte furci lemnoase îngropate vertical în pământ, între care se aflau „chingi” orizontale. La vârf, furcile erau prinse între ele de nişte grinzi. Pe grinzi şi chingi se băteau pari din lemn de stejar sau de ulm. După această etapă pereţii se lipeau cu pământ. Alte tehnici implicau: împletirea de nuiele pe sistemul de furci şi chingi, lipite apoi cu lut, respectiv acoperirea furcilor, chingilor şi nuielelor cu un strat gros făcut din bulgări de pământ şi paie. În unele cazuri, se face trecerea către ridicarea pereţilor doar din pământ – fie sub forma ceamurului, fie sub forma de chirpici (utilizarea chirpiciului extinzându-se mai recent). Ţăranii mai înstăriţi încep să utilizeze chiar şi cărămida pentru construcţia caselor lor. Piatra este un material de construcţie folosit pe alocuri, în principal pentru temelii - dar şi pentru construirea pivniţelor. Acoperişurile din întreaga zonă erau în patru ape, iar învelitoarea lor se realiza în genere din paie de grâu sau secară. Pe valea Siretului, învelitoarea se realiza mai ales din stuf însă, tot aici, apar şi învelitori din draniţă, adusă din zonele de munte. Tabla a pătruns, însă, de timpuriu în Podişul Central Moldovenesc, fiind utilizată mai ales în satele mai înstărite, de răzeşi (sate de ţărani liberi). Planul celor mai vechi case include fie o singură încăpere, fie o tindă cu o cămară în fund şi o cameră mare în care se află şi vatra. Foarte frecvent este şi planul ce include doar o tindă şi o cameră de locuit. Casele construite după un astfel de plan sunt adesea extinse lateral sau dorsal prin adăugarea unei odăi numite „chiler”, „paravan” sau „şandrama”. Alteori tinda se prelungeşte prin desfiinţarea peretelui din spate al casei şi formarea, sub prelungirea acoperişului, a unei sau unor odăi, numite „etacuri”. Planul caselor de răzeşi este ceva mai elaborat începând din secolul al XIX -lea – cuprinzând patru odăi, separate două câte două de o sală, ce străbate casa la mijloc. Prispa caselor din această zonă este masivă şi înaltă şi ocoleşte în genere clădirea pe trei laturi. În cazul caselor mai noi, prispa este extinsă în partea frontală a casei, transformându-se într-un cerdac sau foişor, cu acoperişul în două ape. Decorul este bogat şi variat, predominând sculptura sau cioplirea lemnului. Lemnul sculptat era în genere şi colorat – predominând colorarea în roşu şi albastru. La casele din zonă puteau fi întâlniţi unii dintre cei mai frumoşi stâlpi din arhitectura ţărănească românească - înalţi şi subţiri, sculptaţi pe toată înălţimea lor sau doar în partea de sus. Tot casele vechi aveau şi „ţepe” sculptate aşezate pe coama acoperişului. Şi aici, în cazul caselor mai noi, decorul se realizează din lemn traforat – traforajele fiind şi ele colorate şi plasate sub streaşini, pe coama casei, în elementele pripsei. Tot în vremurile mai apropiate nouă se răspândeşte şi împodobirea pereţilor casei cu elemente decorative în relief, din tencuială. Ţinutul Jijiei Ţinutul Jijiei este cuprins între coasta Siretului în Vest, Podişul Moldovei Centrale în Sud şi cursul Prutului la Nord şi Est iar alcătuirea sa geografică, complexă totuşi, este dominată de o zonă depresionară cu aspect de stepă. Jumătatea nordică a ţinutului are un aspect caracteristic, râurile ce-o traversează dinspre Nord-Vest spre Sud-Est fiind îngrădite de către locuitorii zonei din loc în loc pentru a forma iazuri. Nu în ultimul rând, chiar şi în acest ţinut cu aspect de stepă, se mai pot încă întâlni păduri de stejar, rămăşiţe doar din vastele întinderi împădurite de altă dată. Pe tot acest teritoriu, între Siret şi Prut, casele ţărăneşti din vechime se ridicau pornind de la un sistem de furci masive de stejar – patru în colţurile casei, câte una la mijlocul laturilor scurte şi câte două pe laturile lungi ale casei - ce susţineau întreg edificiul casei. Înfipte în pământ până la o adâncime de un metru, furcile atingeau o înălţime de 2 sau 2,5 metri deasupra solului. Partea superioară a furcilor era mai groasă, pe ea sprijinindu-se „lungişurile”, bârne ce alcătuiau un cadru peste care se aşezau „cosorobii”, bârne ce susţin, la rândul lor, şarpanta acoperişului. La distanţă de circa 70 de cm de sol respectiv circa 70 de cm de lungişuri, furcile erau prinse între ele cu două brâie din lemn mai subţire, de stejar sau carpen. Pe scheletul rezultat, se construiesc pereţii casei, în două moduri. În primul caz, între brâiele casei se prind, pe verticală, nuiele subţiri sau bucăţi din trunchiuri de copac tăiate, pe lungime, în două sau în trei. Apoi, peste nuiele sau peste scânduri, numite local „ţăndări”, se lipeşte un strat gros de pământ amestecat cu apă. În al doilea caz, în Vestul regiunii mai ales, brâiele sunt întreţesute cu nişte „vălătuci” - formaţi din paie lungi de secară sau grâu ce sunt întinse pe pământ şi lipite între ele cu pământ amestecat cu apă şi făcute apoi suluri, transformate într-un soi de funii de un metru lungime şi circa 7 cm diametru. Zeci de astfel de funii, numite „otgoane” sunt împletite între nuiele sau scânduri, fiind apoi acoperite cu un strat de pământ înmuiat cu apă şi amestecat cu pleavă. Pereţii rezultaţi sunt foarte solizi şi izolează termic foarte bine. Către zilele noastre, se extinde utilizarea chipriciului şi a cărămizilor obişnuite. În vechime, acoperişurile se realizau de cele mai multe ori în patru ape şi erau acoperite cu paie – fie mănunchiuri de paie de secară, numite „jupchi”, aşezate în trepte, fie paie de grâu aşezate în straturi şi presate cu picioarele. În cel de-al doilea caz, la baza acoperişului se aşeza un şir de „colţi” din lemn îndreptaţi în sus, pentru a împiedica deplasarea paielor. În primul caz, coama acoperişului era realizată dintr-o funie din paie împletite, ce dădeau acoperişului un aspect frumos. Apoi, satele din apropierea iazurilor erau acoperite cu stuf în vreme ce şindrila se întâlneşte mai rar, mai ales în zonele în care populaţia provine din Bucovina. Tabla pătrunde timpuriu în zonă, chiar din a doua jumătate a secolului XIX şi exprimă o diferenţiere economică şi socială a celor ce o utilizează, fiind întâlnită mai ales la casele răzeşilor, cei mai înstăriţi dintre ţărani în genere (datorită pământului pe care îl deţineau). În vechime, puteau fi întâlnite două tipuri de planuri ale caselor – unul care include o tindă şi o cameră mare, cu intrarea prin tindă; unul cu o tindă în care se află intrarea şi care se termină cu o cămară mare şi o cameră mare de locuit. Casele mai noi au planul compus din două odăi, una de locuit şi una curată, situate de-o parte şi de cealaltă a tindei, prin care se face şi intrarea. Uneori, tinda acestor case este împărţită în două, partea dinspre spatele casei find utilizată drept cămară. Spaţiul casei era şi în această zonă extins uneori prin construirea unor „aplecători”, pe baza extensiilor acoperişului, odăile rezultate fiind folosite drept bucătării, magazii sau spaţii de lucru. Casele vechi aveau o prispă dezvoltată pe toate cele patru laturi ale casei. Prispa era înconjurată de o ramă de bârne de stejar, lipite cu lut, formată din „prispare” - bârne lungi orizontale – şi „ţărămpoi” - stâlpi verticali, înfipţi în pământ, care susţin prisparele – ce proteja casa de umezeală şi întemperii în condiţiile în care aceasta nu avea un soclu şi era ridicată direct pe pământ. Casele cele mai vechi nu aveau foişoare – la cele mai noi apar foişoare cu funcţie de protejare a intrării şi de decor, numite local „cerdac” sau „balcon”. Pe alocuri, prispa cu balustradă şi stâlpi este cea numită „cerdac”, iar foişorul este numit „colidor”. Tot în ţinutul Jijiei puteau fi întâlnite clădiri lungi şi înguste, cu lăţimea de circa 3 metri şi lungimea ajungând chiar la 20-30 de metri, încorporând atât casa, cât şi acareturile acesteia – magazii, grajd. Acestea sunt similare clădirilor dobrogene locuite de turci sau tătari şi pot fi o reminiscenţă a prezenţei unor astfel de populaţii şi în Moldova. Decorul caselor celor mai vechi din zonă este variat, însă, în genere, nu este unul foarte bogat. În părţile Vestice ale ţinutului, pereţii sunt decoraţi cu motive în relief realizate uneori din lut colorat în roşu, albastru, galben şi aplicat pe tencuială cu ajutorul unor şabloane şi, alteori, prin tăierea în masa tencuielii a unor motive, tot cu ajutorul şabloanelor. Lemnăria caselor era adesea colorată în galben, iar temelia casei şi ramele ferestrelor erau înconjurate de brâie albastre de culoare. Casa era, în genere, armonios proporţionată, remarcându-se frumosul joc de proporţii între corpul casei şi acoperiş. Acoperişurile sunt ele însele o expresie a preocupării pentru frumos, perfecţiunea execuţiei tehnice asigurându-le şi un aspect atrăgător, mai ales în cazul celor în trepte, din paie de secară, cu acea coamă împletită. Stâlpii ciopliţi sunt foarte rari, în schimb, se întâlneşte îmbrăcarea stâlpilor din lemn cu lipituri de lut, aceştia devenind un soi de coloane, plăcute şi ele ca aspect. Cele mai noi îşi schimbă aspectul – diferă proporţiile între corpul casei şi acoperiş, învelitoarea acestuia se realizează din tablă şi include un şir de elemente decorative tăiate tot în tablă pe coamă, precum şi două şepe - „bolduri”- la capetele acesteia. Cerdacul este acoperit şi el cu tablă, iar balustrada prispei şi a cerdacului se realizează din lemn traforat. Text şi foto: Alina Gaşler Surse: 1. Florescu, Paul, Florea, Bobu, Petrescu, Paul, (red. responsabili) et. al., “Arta populară românească”, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1969 2. Eliade, Mircea, “Sacrul şi profanul”, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1995 3. Moraru, Sebastian, “Casa, satul şi devenirea în tradiţia românească”, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2011