Amintiri din copilărie într-un sat din Transilvania

Dumnezeu este liantul oamenilor de pe această planetă, credinţa în Dumnezeu este liantul unei comunităţi rurale. Biserica este stâlpul satului, loc de rugăciune şi socializare. Slujba de duminică este o lege nescrisă care trebuie urmată cu sfinţenie de fiecare localnic al satului respectiv. Tradiţiile şi obiceiurile se respectă şi se transmit din generaţie în generaţie. Sunt născută la oraş, însă am avut norocul să copilăresc la sat o parte din viaţa mea, din păcate o prea mică parte. Cu bunicul din partea tatălui preot, am avut parte de nişte trăiri cu totul speciale. În unele duminici, eu, fratele meu sau unul dintre copiii din sat eram puşi în mijlocul bisericii să citim sau să recităm Crezul. Şi ţin minte că biserica era plină şi toată lumea se ştia cu toată lumea şi fiecare îşi avea locul lui. Bărbaţii stăteau în prima jumătate a bisericii, în cea cu altarul, iar femeile stăteau în cea de-a doua jumătate spre ieşire. Şi pe fiecare scaun din biserică scria numele unei familii. Ţin minte curiozitatea mea de atunci – oare scaunele erau ale fiecărei familii şi nu aveam voie să mă aşez pe ele sau erau un fel de donaţie ori un însemn al apartenenţei la viaţa religioasă a comunităţii? Nici acum nu mi-am elucidat acest mister, însă cred că adevărul e undeva la mijloc. În fiecare duminică sau la sărbători se băteau clopotele şi toaca din curtea bisericii. Mi-aduc aminte şi acum funiile împletite, lungi cu un nod la capăt, care atârnau în pridvorul bisericii. Le atingeam de fiecare dată când intram sau ieşeam; mă fascinau ştiind că simpla mişcare a lor scotea un sunet atât de frumos. Trasul clopotelor însă, nu era o treabă de femeie, cu atât mai puţin de copil şi dacă le mişcam prea tare chiar reuşeam să scot câteva sunete care răsunau în tot satul, aşa că aveam mereu grijă să nu fac vreo boacănă. Însă, ceea ce era şi mai ispititor pentru mine decât trasul clopotelor era toaca. De fapt erau doua: una lată şi una îngustă. Cea lată scotea sunete mai tari, mai puternice mi se parea mie, în timp ce toaca subţire scotea sunete subţiri, ţipătoare. Indiferent cu ce loveai în bucata de fier, ele prindeau viaţă. Şi vă daţi seama ce bucurie pe mine să lovesc cu degetul în toacă. Le bocăneam de la un capăt la altul, de sus în jos, ca să aud fiecare sunet. Şi după ce terminam sau eram fugărită, alergam la duzii din faţa bisericii, care creau o alee nespus de frumoasă şi împreună cu ceilalţi copii încercam să ajungem la crengi să mâncăm dude. Dacă nu reuşeam, găseam noi vreo câteva şi pe jos care să fi scăpat de gâşte sau raţe. Acolo a fost o parte din universul copilăriei mele... Dincolo de năstrusniciile noastre, îmi aduc aminte cu câtă nerăbdare aşteptam Paştele sau Crăciunul, pentru că atunci mâncam nişte cozonaci mari, pufoşi, aromaţi şi deosebit de gustoşi şi mai era ceva: lipiul, un fel de prăjitură care se face pe fundul tăvii, din aluat de cozonac sau ceva asemănător, deasupra se pune smântână groasă şi se presară zahăr, după care se dă la cuptor. Şi de cele mai multe ori cuptorul era vatra cu lemne şi Doamne, ce gust aveau! Smântâna era aşa de groasă, că o puteai întinde pe pâine cu cuţitul şi gustoasă, de te lingeai pe degete, căci era făcută din lapte de vacă sau bivoliţă fără a mai fi prelucrată aşa cum găsim azi în comerţ. Iar despre pâinea care se făcea acolo, să nu vă mai spun. E mare, are miezul des, că mănânci din ea mult şi bine până se gată, iar coaja nu-i tare şi e foarte gustoasă. Am avut ocazia să particip şi la nunţi şi la înmormântări în satul bunicului meu şi un lucru mi-a rămas clar întipărit. Nunta şi înmormântarea erau celebrate cu majoritatea sătenilor. Spun majoritatea, pentru că satul era şi de români şi de saşi, iar în marginea lui se găseau şi câteva familii de etnie rromă, însă cumsecade şi cu bun simţ. Oamenii se ajutau unii pe alţii. Erau primitori şi ospitalieri şi întotdeauna mi-au lăsat impresia unei mari familii. Satul de care v-am povestit se numeşte Mercheaşa şi e situat în judeţul Braşov (zona Rupea). În timp, mai ales după revoluţie, lucrurile s-au mai schimbat, atât în satul respectiv, cât şi în mediul rural, în general... Un singur lucru nu s-a schimbat: credinţa. Ea dăinuie în sufletele oamenilor care se roagă în continuare la Dumnezeu. Nu L-au uitat şi modernitatea nu le-a schimbat stilul de trai ori obiceiul de a merge la Biserică. Şi sunt în continuare o comunitate unită. Text şi foto: Elena Zeofinia Ciubotariu